• Înapoi

Abuzul de putere al celui mai puternic.... Lipsa de iubire....

Spiritul discordiei domină lumea și acest spirit din nou nu poate produce decât discordie și lipsă de iubire. Iubirea nu se va putea dezvolta niciodată acolo unde oamenii se tratează fără iubire. Dimpotrivă, ura și răzbunarea vor înflori în cel mai înalt grad. Iar acest lucru înseamnă o distrugere tot mai mare a ceea ce este posesia celuilalt. Aceasta înseamnă, de asemenea, că dezvoltarea spirituală a ființei umane, care este scopul și obiectivul vieții pământești, va scădea tot mai mult, că ea se va scufunda tot mai mult și, în cele din urmă, va părăsi lumea într-o stare care poate sau trebuie să fie numită aproape mai imatură decât la începutul întrupării sale pe Pământ. Căci lipsa de iubire este opusul a ceea ce duce în sus. Omenirea este prinsă într-o teribilă iluzie; ea se crede chemată să-i suprime sau să-i extermine complet pe cei slabi și consideră că acesta este dreptul celor mai puternici. Ea se revoltă împotriva ordinii divine, care asociază pe cei slabi cu cei puternici, pentru ca aceștia din urmă să se testeze pe sine, dar într-un mod diferit de cum o face.... Căci cel puternic ar trebui să fie cel care dăruiește și să-l îngrijească pe cel slab și care are nevoie de ajutor, el ar trebui să fie alături de el în nevoia și în slăbiciunea lui; cel puternic nu ar trebui să abuzeze de puterea și de tăria sa pentru a-l asupri pe cel mai slab, ci ar trebui să-l apere de asuprire. Dar acolo unde există răutate, ordinea divină nu mai este respectată. Fiecare se iubește doar pe sine însuși, caută să-și sporească propria bunăstare și să se îmbogățească cu bunurile celor slabi care nu-i pot oferi suficientă împotrivire. Iar această stare de lucruri este intolerabilă pe termen lung, deoarece are întotdeauna un efect distructiv, dar niciodată unul constructiv, așa cum tot ceea ce este îndreptat împotriva ordinii divine înseamnă ruină. Este adevărat că în natură se poate observa o luptă constantă, care are ca rezultat întotdeauna o creștere a puterii celui mai puternic. Această luptă duce cu siguranță la transformarea perpetuă a formei exterioare a ființei, dar atunci este voită de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Însuși dirijează voința creaturii și fiecare proces este necesar pentru dezvoltarea superioară a spiritualului în orice formă. Dar ființa umană a depășit toate aceste forme și în timpul vieții sale pământești a primit liberul arbitru pe care acum trebuie să-l folosească pentru dezvoltarea superioară a sufletului. El trebuie să lupte, dar numai împotriva lui însuși și a instinctelor rele din el. El ar trebui să lupte pentru ceea ce este bun, nobil și să încerce să depășească tot ceea ce este josnic, iar aceasta este o luptă constantă..... Și ar trebui să-și ajute semenii în această luptă împotriva lui însuși. Și astfel, ființa umană trebuie să-și reprime orice dorință, trebuie să învețe să disprețuiască ceea ce lumea îi prezintă ca fiind de dorit, astfel încât să nu caute să-și sporească bunurile, ci să le dăruiască cu plăcere și cu bucurie. Dacă face acest lucru, atunci va putea în curând să se lepede de cătușele pământești și să intre nestingherit în împărăția luminii.... Dar ce scopuri urmărește ființa umană în acest moment? Toată gândirea și toată strădania sunt îndreptate doar spre sporirea bunurilor pământești, el vrea să posede atunci când el ar trebui să renunțe.... El se agață cu tenacitate de bunurile pământești și, de asemenea, încearcă să le obțină în mod ilegitim, de îndată ce profită de slăbiciunea semenilor săi și îi învinge în virtutea puterii sale. Și aceasta este consecința lipsei de iubire, care este acum deosebit de evidentă în omenire și care este cauza unor suferințe de nedescris.... căci iubirea nu poate fi trezită decât prin aceasta....

Amin

Mißbrauch der Kraft des Stärkeren.... Lieblosigkeit....

Der Geist des Unfriedens beherrscht die Welt, und es kann dieser Geist nichts anderes zeitigen als wieder Unfrieden und Lieblosigkeit. Niemals wird die Liebe sich entfalten können, wo die Menschen sich lieblos begegnen. Dagegen wird der Haß und die Rachsucht zur höchsten Blüte kommen. Und dies bedeutet immer größere Zerstörung dessen, was Besitz des anderen ist. Es bedeutet ferner, daß der Mensch immer mehr zurückgeht in seiner geistigen Entwicklung, die Zweck und Ziel des Erdenlebens ist, daß er tiefer und tiefer sinkt und zuletzt von der Welt scheidet in einem Zustand, der fast unreifer genannt werden (muß oder kann = d. Hg.) als zu Beginn seiner Verkörperung auf Erden. Denn die Lieblosigkeit ist das Gegenteil dessen, was zur Höhe führt. Die Menschheit ist in einem entsetzlichen Wahn verfangen; sie wähnt sich berufen, das Schwache zu unterdrücken oder gänzlich auszurotten, und sieht dies als das Recht des Stärkeren an.... Sie wütet gegen die göttliche Ordnung, die das Schwache dem Starken beigesellt, auf daß dieses sich daran erprobe, jedoch in anderer Weise, als sie es tut.... Denn der Starke soll der Gebende sein und versorgen den, der schwach und hilfsbedürftig ist, er soll ihm beistehen in seiner Not und Kraftlosigkeit; es soll der Starke seine Macht und Kraft nicht mißbrauchen zur Unterdrückung des Schwächeren, sondern diese vor Unterdrückungen schützen. Wo aber Lieblosigkeit ist, da wird der göttlichen Ordnung nicht mehr geachtet. Es hat ein jeder nur sich selbst lieb, er suchet sein Wohlleben zu vergrößern und sich zu bereichern am Besitz des Schwachen, der ihm nicht Widerstand genug entgegensetzen kann. Und dieser Zustand ist auf die Dauer untragbar, denn er wirkt sich immer zerstörend aus, niemals aber aufbauend, wie alles, was gegen die göttliche Ordnung gerichtet ist, Untergang bedeutet. Wohl ist in der Natur ein ständiger Kampf zu beobachten, der immer wieder ein Vermehren der Kraft des Stärkeren zur Folge hat. Wohl führt dieser Kampf zur immerwährenden Umgestaltung der Außenform des Wesenhaften, doch dann ist er Gott-gewollt, weil Gott Selbst den Willen der Kreatur lenkt und jeder Vorgang nötig ist zur Höherentwicklung des Geistigen in jeglicher Form. Der Mensch aber hat alle diese Formen überwunden, und es ist ihm während der Zeit seines Erdenwandels der freie Wille gegeben, den er nun nutzen soll zur Höherentwicklung der Seele. Er soll kämpfen, aber nur gegen sich selbst und die bösen Triebe in ihm. Er soll das Gute, Edle anstreben und alles Niedrige zu überwinden suchen, und dies ist ständiges Kämpfen.... Und er soll dem Mitmenschen helfen in diesem Kampf wider sich selbst. Und also muß der Mensch jede Begierde unterdrücken, er muß das, was die Welt ihm als begehrenswert hinstellt, verachten lernen, auf daß er nicht seinen Besitz zu vergrößern sucht, sondern gern und freudig davon abgibt. Tut er dies, dann wird er bald seine irdischen Fesseln abstreifen können und unbelastet eingehen in das Reich des Lichtes.... Doch welche Ziele verfolgt der Mensch zur Zeit.... Alles Sinnen und Trachten gilt nur der Vermehrung irdischen Gutes, er will besitzen, wo er sich doch entäußern soll.... Er hängt mit einer Zähigkeit an irdischem Gut und suchet dazuzugelangen auch auf unrechtmäßigem Wege, sowie er die Schwäche des Mitmenschen ausnützt und kraft seiner Stärke ihn überwindet. Und dies ist die Folge der Lieblosigkeit, die in der Menschheit nun besonders stark zutage tritt und die Anlaß ist zu unsagbarem Leid.... denn die Liebe kann nur durch solches wiedererweckt werden....

Amen