• Înapoi

Suflete sărace.... Pocăință.... Ajutorul iubitor....

Când voi, oamenii, veți părăsi viața pământească și veți intra în împărăția spirituală, timpul în care ați pășit pe Pământ vă va părea doar o clipă, de îndată ce vă va fi dat să vă amintiți de timpul infinit de lung de dinaintea întrupării voastre ca ființă umană. Și atunci veți recunoaște și voi marele har care a reprezentat pentru sufletul vostru ultima etapă a dezvoltării voastre, și binecuvântat este cel care s-a folosit de el și care a obținut prin el intrarea în împărăția luminii, care nu trebuie să-și reproșeze că a lăsat să treacă pe lângă el binecuvântările vieții pământești nefolosite. Căci remușcările în lumea de dincolo sunt de două ori mai chinuitoare, deoarece sufletul își dă seama că nu mai poate compensa nimic din ceea ce a ratat sau a neglijat pe Pământ, atunci când realizează ce chinuri inimaginabile a cuprins cursul pământesc nesfârșit de lung și cât de ușoară a fost, în comparație, scurta viață de om, pe care nu a prețuit-o pe măsură..... Remușcările sufletului pentru o viață pământească trăită greșit sunt atât de chinuitoare și apăsătoare, încât deja ispășește o pedeapsă de nedescris și își agravează starea de agonie; totuși, viața pământească, cu numeroasele ei ocazii de a se maturiza, a luat sfârșit, iar sufletul trebuie să accepte consecințele conform modului său de viață pământesc. El trebuie acum să-și continue cursul de dezvoltare în lumea de dincolo, dar cu dificultăți mult mai mari decât pe Pământ, de îndată ce intrarea sa în împărăția luminii îi este încă refuzată. Voi, oamenii, nu știți cât de sărac este un astfel de suflet care încă locuiește în întuneric și de ce iubire milostivă are nevoie pentru ca ajutorul să-i fie adus. Și voi toți ar trebui să aveți milă de astfel de suflete, ar trebui să le oferiți iubire, altfel ele nu pot fi răscumpărate veșnic pentru că sunt prea slabe pe cont propriu, pentru că numai iubirea le dă putere, iar sufletele speră și cer această iubire de la oameni. Pentru că spiritele pline de lumină pot ajuta aceste suflete doar atunci când acestea se declară dispuse să ajute alte suflete. Dar pentru ca această voință de a ajuta să se nască în ele însele, voința lor trebuie să fie întărită, iar acest lucru se realizează doar prin forța care le este furnizată prin iubirea oamenilor de pe Pământ. Sufletele nerăscumpărate, adică cele care nu au folosit cum se cuvine viața pământească sau care au trăit în întregime fără eforturi spirituale pe Pământ, au cea mai mare nevoie, deoarece sunt complet neputincioase și au o voință complet slăbită. A ajuta aceste suflete este una dintre cele mai mari opere de iubire pe care o ființă umană le poate face. El ar trebui să se roage în mod constant pentru astfel de suflete, să le reproșeze în gândurile sale că trebuie să activeze cu iubire și în lumea de dincolo, să le propovăduiască mereu iubirea, să le vorbească în gândurile sale și să le dea putere prin iubirea sa, care este resimțită în mod benefic de către suflet, deoarece îi ușurează starea de suferință. Iar sufletele vor mulțumi veșnic oamenilor care le răscumpără din starea lor agonizantă prin ajutorul lor plin de iubire. De îndată ce vor putea participa ei înșiși la lucrarea de răscumpărare, de îndată ce vor putea reduce suferința altor suflete prin furnizarea de cunoștințe spirituale pe care, totuși, trebuie mai întâi să le dobândească ei înșiși. Cea mai mare adversitate a lor este remediată prin voința lor de a ajuta, iar remușcările lor se diminuează în aceeași măsură în care crește voința lor de a ajuta. Pentru că acum își dau seama că este nevoie de ea în împărăția spirituală, iar râvna lor le face să uite de propria suferință..... Ele se străduiesc să adune bunuri spirituale pentru a le putea distribui din nou; ele și-au creat o nouă sferă de activitate și caută acum să compenseze ceea ce nu au reușit să facă pe Pământ.... Să dăruiască iubire.... Și acum ele își continuă cursul de dezvoltare în împărăția spirituală datorită ajutorului pe care l-au primit de la amintirea plină de iubire a oamenilor de pe Pământ, cărora le sunt veșnic recunoscătoare....

Amin

Arme Seelen.... Reue.... Liebende Hilfe....

Wenn ihr Menschen das Erdenleben zurückgelegt habt und in das geistige Reich eingegangen seid, so erscheint euch die Zeit eures Wandels auf Erden nur wie ein Augenblick, sowie euch die Rückerinnerung gegeben wird über die unendlich lange Zeit vor eurer Verkörperung als Mensch. Und dann erkennet ihr auch die große Gnade, die das letzte Stadium eurer Entwicklung für eure Seele gewesen ist, und gesegnet, der sie genützt hat und dem sie den Eingang in das Lichtreich eintrug, der sich keine Selbstvorwürfe zu machen braucht, daß er die Gnaden des Erdenlebens ungenützt vorübergehen ließ. Denn die Reue im Jenseits ist doppelt qualvoll, weil die Seele erkennt, daß sie nichts mehr gutmachen kann, was sie auf Erden verfehlt oder versäumt hat, wenn die Seele erkennt, welche unvorstellbaren Qualen der endlos lange Erdengang umfaßt hat und wie leicht dagegen das kurze Leben als Mensch war, das sie nicht entsprechend gewertet hat.... Die Reue über ein falsch gelebtes Erdenleben ist so quälend und bedrückend für die Seele, daß sie allein schon dadurch unsagbar büßet und ihren qualvollen Zustand verschlimmert; doch das Erdenleben mit seinen vielen Möglichkeiten zum Reifen ist nun vorüber, und es muß die Seele die Folgen auf sich nehmen entsprechend ihrem Erdenlebenswandel. Sie muß nun im Jenseits den Entwicklungsgang fortsetzen, doch unter weit größeren Schwierigkeiten als auf der Erde, sowie ihr der Eingang in das Lichtreich noch verwehrt ist. Ihr Menschen wisset nicht, wie arm eine solche Seele ist, die noch in der Finsternis weilt, und welche erbarmende Liebe sie benötigt, wenn ihr Hilfe gebracht werden soll. Und ihr alle sollt euch solcher Seelen erbarmen, ihr sollt ihnen die Liebe geben, ansonsten sie ewiglich nicht erlöst werden können, weil sie allein zu schwach sind, weil die Liebe allein ihnen Kraft gibt und die Seelen sich von den Menschen diese Liebe erhoffen und erbitten. Denn das lichtvolle Geistige kann erst dann diesen Seelen beistehen, wenn sie sich bereit erklären, anderen Seelen zu helfen. Um aber diesen Hilfswillen in sich aufkommen zu lassen, muß ihr Wille gestärkt werden, und dies bewirket nur die Kraft, die ihnen durch Liebe der Menschen auf Erden zugeführt wird. Unerlöste Seelen, also solche, die das Erdenleben nicht recht ausgenützt haben oder gänzlich ohne geistiges Streben gelebt haben auf Erden, sind in größter Not, weil sie völlig kraftlos sind und einen völlig geschwächten Willen haben. Diesen Seelen beizustehen ist eines der größten Liebeswerke, die der Mensch verrichten kann. Er soll unentwegt beten für solche Seelen, er soll ihnen in Gedanken vorhalten, daß sie sich liebend betätigen müssen auch im Jenseits, er soll ihnen immer und immer wieder die Liebe predigen, er soll mit ihnen reden in Gedanken und ihnen Kraft zuwenden durch seine Liebe, die von der Seele wohltätig empfunden wird, weil sie ihren Leidenszustand lindert. Und die Seelen danken es den Menschen ewiglich, die sie aus ihrem qualvollen Zustand erlösen durch ihre liebende Hilfe. Sowie sie sich selbst beteiligen können am Erlösungswerk, sowie sie anderen Seelen ihr Leid verringern können durch Zuführen von geistigem Wissen, das sie sich aber erst erwerben müssen. Durch ihren Willen zu helfen ist ihre größte Not behoben, und ihre Reue läßt im selben Maß nach, wie sich der Hilfswille erhöht. Denn nun erkennt sie, daß sie im geistigen Reich benötigt wird, und ihr Eifer läßt sie das eigene Leid vergessen.... Sie trachtet danach, geistige Güter zu sammeln, um sie wieder austeilen zu können; sie hat sich einen neuen Wirkungskreis geschaffen und suchet nun nachzuholen, was sie auf Erden versäumt hat.... Liebe zu geben.... Und nun setzet sie ihren Entwicklungsgang im geistigen Reich fort, dank der Hilfe, die ihr das liebende Gedenken der Menschen auf Erden gebracht hat, für das sie ewig dankbar sind....

Amen