• Înapoi

Starea plină de lumină sau starea de lipsă de lumină și neputincioasă în lumea de dincolo....

Plecarea ființei umane de pe Pământ este un proces atât de semnificativ, deoarece toate puterile trupești se desprind de el pentru a fi înlocuite cu puteri spirituale, or.... acolo unde acest lucru nu este posibil din cauza lipsei de maturitate a sufletului, înseamnă o stare de neputință pentru suflet. Atât fluxul de putere spirituală, cât și pierderea ei sunt perceptibile pentru suflet, căci el simte, ca și în viața pământească, lipsa și abundența a ceea ce curge acum spre el ca agonie sau ca fericire. El se simte transferat într-o stare care este cu siguranță lipsită de orice greutate corporală, dar senzațiile sale determină gradul de bunăstare. După o scurtă odihnă, sufletul fie va fi activ, fie va rămâne într-o inactivitate chinuitoare și nu se va putea elibera de ea. Sufletul nerăscumpărat este lipsit de putere, iar conștientizarea acestui lucru este de nedescris, opresivă. Este ca și cum ar fi legat, se află într-o poziție în care nu se simte bine și nu se poate elibera din ea. Are o dorință pentru lucrurile pământești, iar dorința rămâne neîmplinită. El se află într-o regiune sumbră și lipsită de bucurie și ar vrea să scape de ea, dar aceasta îl reține ca prin lanțuri la locul de ședere. Întreaga lui stare este de disconfort, pentru că nu este lipsit de capacitatea de a simți, deoarece nu poate vedea decât cu ochii spirituali, dar aceștia sunt încă foarte slabi, încât nu poate vedea nimic, astfel că se află într-o regiune complet lipsită de lumină. Iar starea de neputință este extrem de chinuitoare pentru el, deoarece știe încă despre starea de pe Pământ și astfel știe că a mers înapoi. Iar acum depinde de modul în care recunoașterea situației sale îi afectează voința, pe care, de asemenea, o posedă încă neschimbată. Situația lui este atât de sumbră încât este obligat să se gândească la ea; acum poate fie să lase totul să treacă cu apatie, deși starea nu îl mulțumește.... Lipsa de putere poate fi atât de mare încât voința sa este de asemenea inactivă, încât nu începe nimic pentru a schimba starea, adică nu își adună voința de a schimba această stare. Atunci va rămâne mereu în aceeași situație, până când sufletul nu mai poate suporta chinul și tânjește după alte împrejurimi. Dar își poate aminti, de asemenea, cu amărăciune și ură de cel care a impus această stare sufletului. Poate să se certe cu soarta sa și să lase toate impulsurile rele să pătrundă în gând și în voință. Atunci el însuși își agravează condiția și devine tot mai lipsit de lumină și tot mai legat. Căci acum este hărțuit de forțele infernului, care caută să-l cucerească complet. Pe de altă parte, însă, ființe din împărăția luminii, deși voalate, vin și ele spre el și încearcă să-l convingă să devină el însuși activ pentru a-și schimba starea întunecată într-una mai plină de lumină. Și din nou voința este decisivă, la care îndemn sufletul cedează. Un gând de dor în sus îi aduce deja o ușurare și poate fi începutul drumului spre înalt. Numai voința este decisivă și ea singură va aduce sufletului fie agonii adâncite, fie izbăvire și, în același timp, va iniția furnizarea de putere.... Ființa neputincioasă trebuie doar să dorească ca forța să curgă spre ea, atunci și aceasta îi va fi transmisă.... Dar atâta timp cât voința este inactivă și nu se străduiește să o obțină, nu se va produce nicio schimbare a situației sale în sens favorabil. Numai aportul de forță este decisiv pentru starea de fericire a sufletului în lumea de dincolo. Un suflet care primește imediat putere la intrarea în împărăția spirituală este o creatură fericită. El nu poate să nu fie activ, deoarece aportul de forță îi sporește îndemnul de a fi activ. El se simte atât de fericit încât nu vrea și nu poate purta singur fericirea, încât are nevoie de comunicare și ar dori să ofere forța sa sufletelor nefericite, deoarece sentimentul său este plin de cea mai profundă compasiune pentru sufletele încă imature care trebuie să moară de foame. Și el se află în mijlocul luminii, iar acest lucru îl lasă să recunoască și el.... atât deliciile fericirii, cât și suferința ființelor neîmpăcate. El vrea acum să transmită lumina în împărăția întunericului, vrea să ajute sufletele care au nevoie, iar acum își începe activitatea căutând să aibă acces la sufletele nefericite și încercând mental să le influențeze să se smulgă din letargia lor și să se străduiască, adică, ca el, să le ajute pe cele care se află încă mai adânc în noaptea spirituală.... Dacă reușește acest lucru, atunci a aprins dragostea în sufletele imature și atunci începe munca asupra lor însele. Dorința de a ajuta este singura posibilitate de a le îmbunătăți situația, iar odată ce voința a devenit activă în această direcție, atunci pentru suflet nu mai există decât o singură ascensiune, căci el primește putere în aceeași măsură în care are nevoie de așa ceva pentru a ajuta alte suflete nefericite. Iubirea este singura putere răscumpărătoare. Fără iubire nu există nici o cale de ieșire din starea de neputință; dar acolo unde iubirea pătrunde odată, starea chinuitoare și lipsită de lumină va fi curând depășită, împrejurimile vor deveni din ce în ce mai luminoase și mai clare pentru suflet, dorința de lumină va deveni mai puternică și, în consecință, va curge și puterea care declanșează în suflet starea de beatitudine și este din nou impulsul pentru cea mai înaltă activitate.... către activitatea răscumpărătoare în lumea de dincolo....

Amin

Uno stato colmo di Luce o senza Luce e Forza nell’aldilà

Il decedere dalla Terra dell’uomo è un processo che è così importante, dato che cadono da lui tutte le forze corporee per essere sostituite attraverso Forze spirituali, oppure, dove questo non è possibile per mancanza di maturità dell’anima, significa per l’anima uno stato senza forza. Sia l’afflusso della Forza spirituale come anche la perdita della stessa è percettibile dall’anima e sente, proprio come nella vita terrena, la mancanza o la pienezza di ciò che ora le affluisce, come tormento e come felicità. Si sente trasportata in uno stato, che è bensì libero da ogni pesantezza corporea, ma le sue sensazioni determinano il grado del suo benessere. Dopo un breve intervallo di riposo, l’anima sarà ora o vivacemente attiva, oppure sosterà in una tormentosa inattività e dalla stessa non si potrà liberare da sé stessa.

All’anima non liberata manca la Forza e riconoscere questo stato la rende immensamente opprimente. L’anima è come legata, è in una condizione nella quale non si sente bene e non se ne può liberare. Ha il desiderio per cose terrene e questo rimane inesaudito. Si trova in una triste zona oscura e ne vorrebbe fuggire, ma è tenuta come con catene al luogo del suo soggiorno. Tutta la sua condizione è disagio, perché non le è tolta la capacità di percepire, perché può vedere solo con gli occhi spirituali, quindi si trova in una zona totalmente buia. E lo stato senza Forza è per lei estremamente tormentoso, dato che si ricorda ancora lo stato sulla Terra e si rende conto di essere regredita. Ed ora dipende quale effetto ha la conoscenza della sua situazione sulla sua volontà, che possiede pure ancora immutata. La sua situazione è così sconsolata, che è costretta a rifletterci; ora la può far passare su di sé in modo del tutto apatico, anche se non le aggrada lo stato. L’assenza di Forza può essere così grande, che pure la sua volontà è inattiva, che non inizia nulla per cambiare la situazione, cioè che non ha nemmeno la volontà per il cambiamento di questo stato. Allora sosterà sempre nella stessa situazione, finché l’anima non può più sopportare il tormento e desidera un altro ambiente. Ma può anche pensare in disperazione ed odio a Colui il Quale ha imposto all’anima questo stato. Può contendere con il suo destino e far irrompere tutti i cattivi istinti in pensieri e nel volere. Allora lei stessa aggrava la sua condizione e questa diventa sempre più oscura e sempre più legata. Perché ora viene oppressa da tutte le forze del mondo inferiore, che cerca di conquistarla del tutto per sé.

Ma d’altra parte le vengono anche incontro degli esseri dal Regno di Luce, ma coperti, e cercano di muoverla ad essere lei stessa attiva, per cambiare il suo stato oscuro in uno colmo di Luce. E nuovamente è determinante la volontà, a quale spinta cede l’anima. Un desideroso pensiero verso l’Alto le procura già un sollievo e può essere l’inizio della via verso l’Alto. È decisiva solo la volontà e porterà all’anima o tormenti più profondi oppure la liberazione ed indurrà contemporaneamente all’apporto di Forza. L’essere inerme deve soltanto volere che gli affluisca la Forza, allora gli viene anche trasmessa. Ma finché la volontà è inattiva e non desidera questa Forza, non subentra nessun cambiamento della sua situazione in senso favorevole.

E’ determinante unicamente l’apporto di Forza per lo stato di felicità dell’anima nell’aldilà. Un’anima alla quale viene trasmessa la Forza subito al suo ingresso nel Regno spirituale, è una creatura beata. Ora non può essere altro che attiva, perché l’apporto di Forza aumenta la sua spinta per l’attività. Si sente così felice, che non vuole e non può portare da sola la felicità, che è bisognosa di comunicare e vorrebbe dare della sua Forza alle anime infelici, perché la sua percezione è profondissima compassione per le anime ancora immature che devono languire. E si trova nel mezzo della Luce e le fa anche riconoscere sia le delizie della Beatitudine come anche le sofferenze degli esseri non liberati. Ora vorrebbe portare la Luce nel regno dell’oscurità, vorrebbe aiutare le anime che sono in miseria ed ora comincia la sua attività, mentre cerca l’accesso alle anime infelici e di influenzarle mentalmente a venir via con la forza alla loro letargia e di tendere, cioè di aiutare come lei, coloro che stanno ancora più profondamente nella notte spirituale. Se questo le riesce, allora ha attizzato l’amore nelle anime immature, ed allora cominciano il loro lavoro su di sé.

Il desiderio di aiutare è l’unica possibilità per migliorare la loro situazione e se la volontà è diventata una volta attiva in questa direzione, allora per l’anima esiste solo una risalita, perché le giunge la Forza nella stessa misura, come ne ha bisogno per aiutare altre anime infelici. L’amore è l’unico potere salvifico. Senza amore non esiste nessuna via d’uscita dallo stato inerme; ma dove l’amore ha fatto una volta breccia, là è anche presto superato lo stato tormentoso, buio, l’ambiente che diventa sempre più luminoso e chiaro è visibile per l’anima, il desiderio per la Luce diventa più forte e rispettivamente le affluisce anche la Forza che fa scaturire nell’anima lo stato di Beatitudine ed è di nuovo la spinta per maggior attività, l’attività salvifica nell’aldilà.

Amen