• Înapoi

Supraviețuirea sufletului după moarte....

De un singur lucru puteți fi siguri: Că trăiți, chiar dacă trupul vostru se descompune până la moarte.... Depinde însă de voi înșivă în ce stare trăiți după moartea trupului, dacă viața voastră este fericită, care poate fi numită, prin urmare, și viață adevărată, sau dacă vă aflați în întuneric și neputință, care sunt sinonime cu moartea, dar păstrați totuși conștiința existenței voastre și, prin urmare, trebuie să suferiți chinuri. Dar nu se va întâmpla niciodată să pieriți complet, să nu mai știți nimic despre voi înșivă și să vă stingeți existența. Și tocmai pentru că veți continua să existați, ar trebui să vă preocupați să vă creați o stare de fericire atât timp cât rămâneți pe acest Pământ ca ființă umană. Pentru că soarta voastră într-o zi în lumea de dincolo este o chestiune de voință proprie, voi înșivă o modelați în funcție de modul de viață pe care îl duceți pe Pământ. Dacă este o viață de iubire altruistă față de aproapele, puteți fi de asemenea siguri că vă așteaptă o soartă fericită..... Dar dacă trăiți doar în funcție de propriul ego, dacă vă lipsește această iubire față de aproapele și, prin urmare, și față de Dumnezeu, atunci vă puteți aștepta cu certitudine și la o stare de agonie, căci atunci puteți fi numiți săraci și nefericiți pentru că vă lipsește totul.... lumina, puterea și libertatea, dar pe care o simțiți cu toții ca pe o agonie fără nume. Faptul că voi, oamenii de pe Pământ, credeți atât de puțin în supraviețuire este de asemenea decisiv pentru modul vostru de viață, căci sunteți iresponsabili față de sufletul vostru, deoarece nu credeți că acesta va continua să existe chiar dacă trupul vostru va muri. Și nu credeți că sufletul este până la urmă adevăratul vostru sine, că el simte exact la fel ca în viața pământească, că tânjește după fericire și strălucire și că regretă amarnic atunci când a obținut doar o singură dată o licărire de lumină a cunoașterii în care își recunoaște adevărata sa sarcină pământească și, privind înapoi, își reproșează cel mai amar că nu și-a îndeplinit-o. În schimb, sufletele cântă laude și mulțumiri cărora li se permite să intre în sfere pline de lumină și care pot fi acum active pline de forță și libertate pentru fericirea lor. Nu există pieire, dar starea de existență a sufletului este decisă de voi, oamenii care sunteți încă pe Pământ, căci acest timp v-a fost dat pentru a îmbunătăți starea sufletului, care este încă foarte deficitară la începutul întrupării, și aceasta (22.4. 1959) ar trebui, prin urmare, să fie opera sufletului ființei umane de a-și da o "viață" corectă, nepieritoare, pentru ca într-o zi să poată intra în împărăție în libertate și lumină, unde poate acum să lucreze conform stării sale de maturitate, care este într-adevăr posibilă în grade diferite, dar care poate fi numită întotdeauna viață atunci când sufletului i se permite odată să intre în împărăția luminii. Dar sufletul poate fi, de asemenea, la fel de imperfect format la sfârșitul vieții pământești, ba chiar se poate chiar să se fi întunecat și mai mult, și atunci starea lui este aceeași cu starea de moarte, atunci a folosit greșit viața pământească, nu s-a folosit de harul întrupării, și totuși nu va trece la cele veșnice.... Este o stare foarte tristă, jalnică și totuși din vina sa, căci numai voința ființei umane decide soarta sufletului, iar această voință este liberă. Dacă oamenii ar crede că există o continuare a vieții după moartea trupului.... atunci ar trăi mai responsabil pe Pământ și ar face un efort pentru a se înălța din adâncurile cele mai adânci.... Dar nici o ființă umană nu poate fi forțată să creadă, însă toată lumea va fi ajutată să atingă credința....

Amin

La continuazione della vita dell’anima dopo la morte

Ma di una cosa potete essere certi, che voi vivete, anche quando il vostro corpo cade morto. Però dipende da voi stessi, in quale stato vivete dopo la morte del vostro corpo, se la vostra vita è beata, perciò può essere veramente chiamata Vita, oppure se vi trovate nell’assenza di Luce nell’impotenza, che è uguale alla morte, ma conservate comunque la consapevolezza della vostra esistenza e perciò dovete subire dei tormenti. Ma non succederà mai che voi svaniate totalmente, che non sappiate più nulla di voi stessi e che la vostra esistenza venga cancellata. E proprio perché rimanete esistenti, dovrebbe essere la vostra preoccupazione quella di crearvi uno stato felice, finché soggiornate come uomo su questa Terra. Perché la vostra futura sorte nel Regno dell’aldilà è la faccenda della vostra propria volontà, e voi stessi vi formate secondo il vostro cammino di vita che conducete sulla Terra. Se è un cammino nell’amore disinteressato per il prossimo, allora potete anche essere certi, che vi attende una sorte felice e beata. Ma se vivete soltanto per il vostro proprio io, se vi manca quell’amore per il prossimo e quindi anche per Dio, allora potete aspettarvi anche con sicurezza uno stato tormentoso, perché allora siete poveri e da chiamare infelici, perché vi manca tutto, la Luce, la Forza e la Libertà, ma voi tutti lo percepite come un tormento innominabile.

Che voi uomini sulla Terra crediate così poco ad una continuazione della vita, è anche determinante per la conduzione della vostra vita, perché siete irresponsabili verso la vostra anima, perché non credete che essa rimanga esistente, anche se il vostro corpo passa. E non credete, che l’anima è il vostro vero Io, che sente proprio come nella vita terrena, che ha nostalgia di felicità e chiarezza e che si pente amaramente, se soltanto ha conquistato una volta un barlume di Luce di conoscenza, in cui riconosce il suo vero compito terreno e in retrospezione si fa i più amari rimproveri, di non averlo compiuto, mentre le anime cantano lode di ringraziamento, che possono entrare in sfere luminose, e che possono essere attive piene di forza e libertà per la loro felicità.

Non esiste uno svanire, ma in quale predisposizione d’animo si trova un anima nella sua esistenza, lo decide l’uomo stesso ancora sulla Terra, perché vi è stato dato questo tempo, affinché miglioriate lo stato dell’anima, che all’inizio dell’incorporazione è ancora molto imperfetto, e quindi deve essere il lavoro dell’uomo sull’anima, quello di dare a sé stesso una giusta “vita” imperitura, affinché possa una volta entrare in libertà e Luce in quel Regno, dove ora possa agire secondo lo stato di maturità, che è ben possibile in differenti gradi, ma può sempre essere chiamata vita, quando l’anima può entrare una volta nel Regno di Luce. Ma l’anima può essere formata ugualmente difettosa alla fine della vita terrena, anzi può essersi ancora oscurata di più, ed allora il suo stato è uguale allo stato di morte, allora ha abusato della vita terrena, non ha sfruttato i Doni dell’incorporazione, e ciononostante non passerà. Questo è uno stato molto triste, degno di compassione e comunque è la propria colpa, perché soltanto la volontà dell’uomo decide la sorte dell’anima, e questa volontà è libera. Se soltanto gli uomini volessero credere, che esiste una continuazione dopo la morte del corpo, allora vivrebbero più responsabili sulla Terra e si sforzerebbero, di risalire dall’abisso. Ma nessun uomo può essere costretto alla fede però ognuno verrà aiutato per giungere ad essa.

Amen