• Înapoi

Cunoașterea de sine.... Munca sufletului.... Milă.... Umilință....

Ființa umană riscă cel mai mult atunci când se supraevaluează, când crede că este foarte avansată în dezvoltarea sa spirituală și nu se recunoaște pe sine. Pentru că atunci îi lipsește smerenia, pe care, totuși, trebuie să o dovedească lui Dumnezeu dacă vrea să primească harul Său pentru a se maturiza mai departe. Doar cei care se cred mici se străduiesc să se ridice, doar cei care se simt slabi cer putere, iar dacă se apropie de Tatăl ceresc în rugăciune cu adâncă smerenie, puterea poate veni la ei. Ființa umană ar trebui să lucreze în mod constant asupra sa și poate face acest lucru numai dacă se vede ca fiind deficitară, dacă este conștientă de defectele și slăbiciunile sale și încearcă să scape de ele. Fiecare pas spre perfecțiune trebuie luptat cu trudă, pentru că lupta împotriva defectelor și slăbiciunilor presupune lupta împotriva propriei persoane, împotriva dorințelor, înclinației spre lume, spre materie, împotriva impulsurilor rele care împiedică sufletul să elibereze spiritul. Iar această luptă nu este ușoară atâta timp cât trupul încă mai face cereri care împiedică maturizarea sufletului. Dar mai întâi, ființa umană trebuie să se recunoască pe sine; trebuie să știe ce vrea Dumnezeu și în ce măsură voința sa se opune încă voinței lui Dumnezeu; trebuie să știe că Dumnezeu cere o schimbare completă spre iubire și trebuie să se gândească la ce înseamnă o schimbare spre iubire.... că în ființa umană nu va mai apărea niciun gând rău și, astfel, niciun gând rău nu va mai putea intra în sufletul său.... ca niciun gând rău să nu se nască în ființa umană și astfel să nu se săvârșească nicio faptă rea, că orice impuls din inima omului trebuie să fie bun și blând, că toate viciile trebuie combătute și că ființa umană trebuie să se educe pentru a fi blândă, pașnică, răbdătoare, miloasă și umilă. El trebuie să se urmărească în mod constant și își va găsi întotdeauna slăbiciuni și defecte dacă este serios în ceea ce privește munca sa de perfecționare.... nu va fi mulțimit de el însuși atâta timp cât va rămâne pe Pământ, pentru că nu va deveni atât de perfect pe Pământ încât să nu mai aibă nimic de criticat la adresa sa. El trebuie să tindă spre perfecțiune atâta timp cât trăiește, și o va face doar atâta timp cât este conștient de imperfecțiunea sa prin cea mai strictă autocritică și are cea mai fermă voință de a se înălța.... Și astfel trebuie să rămână în cea mai adâncă smerenie și să se considere pe sine și lucrarea sa mici și să ceară cu atât mai sincer acordarea harului, pentru ca puterea de la Dumnezeu să ajungă la el și să-i permită să ducă la bun sfârșit lucrarea de îmbunătățire a sufletului său, căci Dumnezeu dă harul Său celor smeriți....

Amin

Selbsterkenntnis.... Seelenarbeit.... Gnade.... Demut....

Die größte Gefahr ist es, wenn sich der Mensch im eigenen Wohlgefallen verliert, wenn er sich weit fortgeschritten wähnt in seiner seelischen Entwicklung und sich selbst nicht erkennt. Denn ihm mangelt es dann an Demut, die er aber Gott gegenüber beweisen muß, will er Seine Gnade empfangen, um weiter ausreifen zu können. Nur wer sich klein wähnt, strebt nach oben, nur wer sich schwach fühlt, bittet um Kraft, und so er tief demütig dem himmlischen Vater im Gebet entgegentritt, kann ihm die Kraft zugehen. Es soll der Mensch ständig an sich arbeiten, und dies kann er nur, so er sich selbst als mangelhaft ansieht, so er sich seiner Fehler und Schwächen bewußt ist und sie abzulegen sucht. Eine jede Stufe zur Vollkommenheit muß mühsam erkämpft werden, denn gegen seine Fehler und Schwächen ankämpfen erfordert Kampf gegen sich selbst, gegen seine Begierden, seinen Hang zur Welt, zur Materie, gegen seine bösen Triebe, die der Seele die Freigabe des Geistes erschweren. Und es ist dieser Kampf nicht leicht, solange der Körper noch Ansprüche stellt, die der seelischen Reife hinderlich sind. Vorerst aber muß der Mensch sich selbst erkennen; er muß wissen, was Gott will und inwiefern sein Wille dem Willen Gottes noch entgegengerichtet ist; er muß wissen, daß Gott einen völligen Wandel zur Liebe verlangt, und er muß darüber nachdenken, was ein Wandel zur Liebe bedeutet.... daß kein schlechter Gedanke im Menschen auftauchen und also keine böse Tat ausgeführt werden darf, daß jede Regung im menschlichen Herzen gut und weich sein muß, daß alle Untugenden bekämpft werden und der Mensch sich zur Sanftmut, Friedfertigkeit, Geduld, Barmherzigkeit und Demut erziehen muß. Er muß ständig auf sich achten, und er wird immer wieder Schwächen und Fehler finden, so er es ernst nimmt mit seiner Arbeit an sich.... er wird kein Wohlgefallen finden an sich, solange er auf Erden weilt, denn er wird auf Erden nicht so vollkommen werden, daß er nichts mehr an sich zu bemängeln hätte. Er muß streben nach Vollkommenheit, solange er lebt, und er wird dies nur tun, solange er sich seiner Unvollkommenheit bewußt ist durch strengste Selbstkritik und (er = d. Hg.) den festesten Willen hat, zur Höhe zu schreiten.... Und also muß er in tiefster Demut verbleiben und sich und sein Werk klein erachten und desto inniger um die Zuwendung der Gnade bitten, auf daß die Kraft aus Gott ihm zugehe und ihn zur Seelenarbeit fähig mache, denn dem Demütigen gibt Gott Seine Gnade....

Amen