• Back

KRISTOVA PATNJA....

Kristova patnja na križu se čak ni približno ne može učiniti razumljivom ljudima na Zemlji, pošto u njihovom nesavršenom stanju oni ne mogu shvatiti što za savršeno ljudsko biće znači pasti žrtvom grijeha, jer ljudska je opakost/nepravednost efektivno trijumfirala nad Njime Koji im nije nanio nikakvu štetu. Pakleni su skotovi učinili da prosvjetljena duša Isusa, čovjeka, drhti, pa ipak ona se nije branila.... Ona je sve izdržala; unatoč tome je bila pogođena užasom zbog toliko prljavštine i zla od ljudi. Ona je neopisivo patila, čak puno više od tijela, zbog onog što je trebala pretrpjeti. Duša je bila okružena tamom i njezino svjetlo nije bilo sposobno podnijeti tamu; isto tako, ona nije bježala pošto je htjela ispiti čašu do dna kako bi iskupila čovječanstvo. Dala je svoje svjetlo, jer inače se ono što je ljubav Isusa, čovjeka, htjela da joj se dogodi kako bi Bogu ponudila žrtvu za grijehe čovječanstva, ne bi moglo dogoditi. Zbog toga je ona dozvolila svojem svjetlu da postane neučinkovito i sebe je našla sred tame koja ju je užasno mučila i plašila te povećavala njezinu patnju tisućerostruko, jer patnja duše nadilazi fizičku bol, što može biti shvaćeno jedino od strane savršenog ljudskog bića.

Isus je, međutim, bio savršen kao što je Njegov Otac na nebu savršen.... a ipak ona se i dalje nalazila na Zemlji posred grijeha.... Njegovo kraljevstvo je bilo kraljevstvo svjetla, Zemlja je bila Sotonino kraljevstvo, i u ovom kraljevstvu je svjetlosna duša dopustila sebi da bude zlostavljana. I najčišće i najjarkije Biće Koje je ikad živjelo na Zemlji je bilo užasnuto. Ona je sebi morala dopustiti da bude dodirnuta rukama prema kojima je osjećala odvratnost, budući su se one pružale iz pakla i ščepale ju, ona je morala čuti škodljive riječi; bila je efektivno odvojena od svojeg svijeta i potpuno na nemilost tami, što je zasigurno bila njezina vlastita volja od vječnosti kako bi ostvarila djelo Spasenja, pa ipak to nije bilo manje grozno, jer bilo je to biće užasnuto i mučeno do točke iscrpljenosti....

Zato je Isus uzviknuo: ‘Moj Bože, Moj Bože, zašto si Me ostavio....’ (Matej 27:46) U tom trenutku ona se više nije sijećala svoje misije, ona je jedino osjećala odvojenost od Boga, od svjetla, za Kojim je žudjela i Kojeg je zazivala u svojoj nevolji.... To je bila najokrutnija stvar ikad doživljena od strane čovjeka na Zemlji, pošto On nije samo trebao otrpjeti tjelesnu patnju već također jer je duša patila još puno znatnije, što čovječanstvo ne može razumjeti. Iz ovog razloga ni jedno ljudsko biće, bez obzira koliko bi trebalo patiti, neće biti sposobno doseći stupanj kojeg je čovjek Isus morao izdržati, Koji je već znao za to puno ranije i Njegova je ljudska priroda molila: ‘Oče, ako je Tvoja volja, uzmi ovu čašu od Mene: ali Ne Moja, već neka bude Tvoja volja....’ (Matej 26:39)

To je također bila volja Njegove duše, koja je sebe bila potpuno podredila Bogu, da bi ostvarila djelo Spasenja i ona je prihvatila svoju sudbinu, jer njezina je ljubav spram grešne ljudske rase bila neizmjerna, ali isto tako krivnja grijeha je bila toliko ogromna da su se jedino najviši stupanj boli i patnje mogli računati kao žrtva okajanja, koje je prema tome bilo izvršeno od strane Isusa ljudskog bića. Ipak dubina patnje je bila neizmjerna kao i Njegova ljubav, koja Ga je nagnala uzeti svu patnju tijela i duše na Sebe kako bi iskupio čovječanstvo od vječne smrti.

AMEN

Patimile lui Hristos....

Suferințele lui Hristos pe cruce nu sunt nici pe departe de înțeles pentru oamenii de pe Pământ, deoarece, în imperfecțiunea lor, ei nu pot înțelege ce înseamnă ca o ființă umană perfectă să devină victima păcatului, deoarece răutatea oamenilor a fost, ca să zic așa, victorioasă asupra Celui care nu le-a provocat nicio suferință. Sufletul de lumină al ființei umane Iisus s-a cutremurat în fața odraslelor iadului, dar nu s-a împotrivit.... A lăsat să i se întâmple totul, dar a fost îngrozit de atâta murdărie și răutate a oamenilor. A suferit de nedescris, chiar mai mult decât trupul, din cauza a ceea ce i s-a făcut. Sufletul Său se afla în mijlocul întunericului, iar lumina lui nu a putut suporta întunericul; totuși, nu a fugit de el, pentru că a vrut să bea paharul până la capăt pentru a răscumpăra omenirea. El însuși a renunțat la lumină, altfel nu i s-ar fi putut întâmpla ceea ce iubirea omului Iisus a vrut să se întâmple, pentru a oferi lui Dumnezeu o jertfă pentru păcatele omenirii. Astfel, el a lăsat ca lumina lui să devină ineficientă și s-a aflat în mijlocul unui întuneric care l-a chinuit și l-a înspăimântat peste măsură, ceea ce i-a mărit de o mie de ori suferința, căci chinurile sufletului depășeau suferința fizică, pe care numai o ființă umană desăvârșită o putea înțelege. Iisus, însă, era perfect, așa cum Tatăl Său din ceruri este perfect.... și totuși, pe Pământ, în mijlocul păcatului..... Împărăția Sa era împărăția luminii, Pământul era împărăția lui Satana, iar în această împărăție sufletul de lumină se lăsa atacat. Și o groază imensă l-a cuprins, cea mai pură și mai curată ființă care a trăit vreodată pe Pământ. Trebuia să se lase atins de mâini de care se îngrozea pentru că se întindeau din iad și îl apucau, trebuia să asculte cuvinte care îl răneau profund; era ca și cum ar fi fost despărțit de lumea sa și lăsat fără apărare în fața întunericului, ceea ce, într-adevăr, fusese voința sa din veșnicie pentru a îndeplini actul de mântuire, dar nu era mai puțin îngrozitor pentru că era înspăimântat și chinuit până la epuizare...... De aceea, Iisus a rostit cuvintele: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit...." În acel moment nu mai știa nimic despre misiunea lui, simțea doar despărțirea de Dumnezeu, de Lumina după care tânjea și striga în suferința lui.... A fost cel mai crud lucru pe care o ființă umană a trebuit să îl îndure vreodată pe Pământ, pentru că nu doar suferința trupului a trebuit să o îndure, ci pentru că sufletul a suferit considerabil mai mult, lucru pentru care omenirea nu are înțelegere. Și, prin urmare, nicio ființă umană, oricât de mult ar avea de suferit, nu va ajunge la acest nivel pe care l-a îndurat ființa umană Iisus, Care știa cu mult timp înainte și care s-a rugat în omenescul Său: "Tată, să treacă acest pahar de la mine.... dar nu voia mea, ci a Ta să se facă....". A fost în același timp și voința sufletului Său, care se subordonase complet lui Dumnezeu, de a săvârși actul de Mântuire, și s-a predat destinului său, deoarece dragostea pentru umanitatea suferindă era extrem de mare, dar la fel cum și vina păcatului era atât de mare încât numai chinul și suferința maximă puteau fi considerate o jertfă de ispășire, care a fost așadar oferită de ființa umană Iisus. Cu toate acestea, adâncimea suferinței este incomensurabilă, așa cum nemăsurată a fost dragostea Sa, care i-a permis să ia asupra Sa toată suferința trupului și a sufletului pentru a răscumpăra omenirea de la moartea veșnică....

Amin