• Înapoi

Aroganța spirituală și pericolul ei....

Mândria duhovnicească este cel mai mare rău, căci pentru a o învinge este nevoie de cea mai mare putere. Și, întrucât ființa umană care este arogantă din punct de vedere spiritual aparține încă pe deplin adversarului, nu va apela niciodată la Dumnezeu pentru acordarea de putere și va rămâne legată până când inima sa se va schimba în smerenie.... ceea ce, de obicei, necesită mai mult decât o schimbare pământească, astfel că este nevoie de o nouă izgonire în materie. Aroganța duhovnicească este răul moștenit de cel care a căzut din aroganță până în adânc. El nu va renunța la aroganța sa spirituală nici în veșnicii și, de aceea, va lua calea Tatălui doar atunci când se va simți atât de mic, de josnic și de neputincios încât acum cere putere, care îi va fi dată și atunci. La fel și adepții săi, care rămân aroganți din punct de vedere spiritual, care nu vor să se plece în fața voinței lui Dumnezeu, care, prin urmare, nu vor să recunoască un "Dumnezeu" deasupra lor, care, ca ființă umană, sunt atât de convinși de valoarea ego-ului lor încât nu acceptă nici o instrucțiune spirituală, încât nu cred că au nevoie de ajutorul care le poate fi oferit de o putere superioară. Lipsa totală de credință și aroganța spirituală vor merge întotdeauna mână în mână, iar pentru că ființa umană nu vrea să-L recunoască pe Dumnezeu, nu va putea primi niciodată puterea de a se elibera de acest rău moștenit, iar semenii săi nu au nici o influență asupra sa, deoarece se consideră superiori la tot ceea ce presupune "credința", care ajunge pe teritoriul spiritual. Adresarea acestor oameni și transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu către ei are rareori succes, deoarece ei se află în mod constant sub influența adversarului lui Dumnezeu, care dorește, de asemenea, să-și țină adepții separați de Dumnezeu, pentru ca el însuși să nu fie slăbit în puterea și tăria sa, pe care crede că o are în adepții săi. Marile greutăți pământești și fizice trebuie să se abată asupra unei persoane arogante din punct de vedere spiritual, astfel încât să observe sentimentul de slăbiciune din interiorul său, care i-ar putea schimba gândurile; trebuie să realizeze că nu este nimic și că nu poate schimba nimic în virtutea naturii sale umane, iar acest sentiment de inadecvare trebuie să-l facă să reflecteze. Atunci va renunța încet-încet la aroganța sa.... de aceea este un har de o importanță nemaiîntâlnită atunci când ființa umană este pusă în astfel de situații în viață în care devine conștientă de slăbiciunea și inadecvarea sa și poate trage consecințele de pe urma acesteia. Cu toate acestea, liberul său arbitru îi este întotdeauna lăsat, motiv pentru care adversarul își va exercita întotdeauna influența, iar el poate la fel de bine să respingă gândurile care se nasc în el. Dar și sufletul său va fi luptat de lumea luminii pentru a-l proteja de soarta unei noi interdicții.... și dacă ele reușesc doar să facă ființa umană să recunoască umilința sa totală înaintea morții sale și că recunoaște o putere asupra sa înainte de moarte.... Atunci el poate fi ajutat în continuare în lumea de dincolo și nu trebuie să parcurgă din nou calea prin întreaga creație.... Atunci va fi reușit să se elibereze de sub stăpânirea adversarului, deși sufletul va trebui să lupte din greu în împărăția de dincolo pentru a ajunge la lumina care a strălucit adesea pentru el pe Pământ, dar care nu a fost acceptată. Cu toate acestea, Dumnezeu are milă de fiecare suflet și nu-l dă uitării.... Dar ființa umană are liberul arbitru, și numai acesta determină soarta sufletului atunci când părăsește trupul pământesc....

Amin

De geestelijke hoogmoed en het gevaar ervan

De geestelijke hoogmoed is het grootste kwaad, want deze te overwinnen vereist de grootste kracht. En daar de mens die geestelijk hoogmoedig is nog geheel en al aan de tegenstander toebehoort, zal hij GOD nooit vragen om toezending van kracht en hij zal gekluisterd blijven tot zijn hart is veranderd tot deemoed, wat meestal meer dan een gang over de aarde vergt, dus een hernieuwde kluistering in de materie nodig heeft. De geestelijke hoogmoed is zodoende de erfelijke kwaal van hem die uit hoogmoed in de diepte is gevallen. Deze zal zijn hoogmoed ook in eeuwigheden niet opgeven en daarom zal hij pas dan de weg naar de VADER inslaan, wanneer hij zich zo klein en nederig en krachteloos voelt, dat hij nu smeekt om kracht, die hem dan ook geschonken wordt. En zo ook is zijn aanhang die in geestelijke hoogmoed volhardt, die zich niet buigen wil onder de Wil van GOD, die daarom ook geen "GOD" boven zich wil erkennen, die als mens van de waarde van zijn "ik" zo helemaal overtuigd is, dat hij geen geestelijke onderrichtingen aanneemt, dat hij meent geen hulp nodig te hebben die hem van de kant van een hogere Macht kan worden verleend.

Volledig ongeloof en geestelijke hoogmoed zullen steeds samengaan en omdat de mens geen GOD wil erkennen, zal hem ook nooit de kracht kunnen toevloeien zich te bevrijden van die erfelijke kwaal en de medemens kan hem niet beïnvloeden, omdat hij denkt verheven te zijn boven alles wat "geloven" vooropstelt, wat in geestelijk gebied oprijst. Deze mensen aan te spreken en hun het Woord GOD's over te brengen, heeft zelden succes, omdat ze voortdurend onder de invloed van de tegenstander van GOD staan, die ook zijn aanhang van GOD gescheiden wil houden, opdat hij zelf niet zwakker zal worden in zijn macht en kracht, die hij in zijn aanhang meent te bezitten.

Er moet grote aardse en lichamelijke nood over een mens komen die geestelijk hoogmoedig is, zodat hij bij zichzelf het gevoel van zwakheid bemerkt, waardoor zijn gedachten zouden kunnen veranderen, hij moet inzien dat hij niets is en niets veranderen kan krachtens zijn menselijke natuur en dit gevoel van gebrekkigheid moet hem tot nadenken aanzetten, dan geeft hij langzaam zijn arrogantie op - om welke reden het een genade van buitengewone betekenis is, wanneer de mens in zulke levensomstandigheden wordt geplaatst waarin hij zich van zijn zwakheid en gebrekkigheid bewust wordt en hij daaruit de konsekwenties kan trekken. Maar zijn vrije wil blijft steeds gehandhaafd, waarom ook steeds de tegenstander zijn invloed zal uitoefenen en hij dan net zo goed de gedachten kan verwerpen die bij hem opkomen.

Maar er wordt om zijn ziel geworsteld ook van de kant van de Lichtwereld om hem voor het lot van een hernieuwde kluistering te behoeden. En wanneer het hun maar gelukt dat de mens voor zijn dood zijn volslagen nederigheid beseft en dat hij nog voor zijn dood een Macht boven zich erkent, dan kan hij nog in het hiernamaals verder worden geholpen en hoeft hij niet nog een keer de gang door de gehele schepping te gaan. Dan is het hem gelukt zich te bevrijden van de heerschappij van de tegenstander, ofschoon de ziel in het rijk hierna erg zal moeten worstelen om tot het licht te komen dat op aarde vaak voor haar heeft geschenen, maar niet werd aangenomen. Maar GOD heeft erbarming met iedere ziel en HIJ geeft haar niet op. Maar de mens heeft 'n vrije wil en deze alleen bepaalt het lot van de ziel wanneer ze het aardse lichaam verlaat.

Amen