• Înapoi

Aroganța spirituală și pericolul ei....

Mândria duhovnicească este cel mai mare rău, căci pentru a o învinge este nevoie de cea mai mare putere. Și, întrucât ființa umană care este arogantă din punct de vedere spiritual aparține încă pe deplin adversarului, nu va apela niciodată la Dumnezeu pentru acordarea de putere și va rămâne legată până când inima sa se va schimba în smerenie.... ceea ce, de obicei, necesită mai mult decât o schimbare pământească, astfel că este nevoie de o nouă izgonire în materie. Aroganța duhovnicească este răul moștenit de cel care a căzut din aroganță până în adânc. El nu va renunța la aroganța sa spirituală nici în veșnicii și, de aceea, va lua calea Tatălui doar atunci când se va simți atât de mic, de josnic și de neputincios încât acum cere putere, care îi va fi dată și atunci. La fel și adepții săi, care rămân aroganți din punct de vedere spiritual, care nu vor să se plece în fața voinței lui Dumnezeu, care, prin urmare, nu vor să recunoască un "Dumnezeu" deasupra lor, care, ca ființă umană, sunt atât de convinși de valoarea ego-ului lor încât nu acceptă nici o instrucțiune spirituală, încât nu cred că au nevoie de ajutorul care le poate fi oferit de o putere superioară. Lipsa totală de credință și aroganța spirituală vor merge întotdeauna mână în mână, iar pentru că ființa umană nu vrea să-L recunoască pe Dumnezeu, nu va putea primi niciodată puterea de a se elibera de acest rău moștenit, iar semenii săi nu au nici o influență asupra sa, deoarece se consideră superiori la tot ceea ce presupune "credința", care ajunge pe teritoriul spiritual. Adresarea acestor oameni și transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu către ei are rareori succes, deoarece ei se află în mod constant sub influența adversarului lui Dumnezeu, care dorește, de asemenea, să-și țină adepții separați de Dumnezeu, pentru ca el însuși să nu fie slăbit în puterea și tăria sa, pe care crede că o are în adepții săi. Marile greutăți pământești și fizice trebuie să se abată asupra unei persoane arogante din punct de vedere spiritual, astfel încât să observe sentimentul de slăbiciune din interiorul său, care i-ar putea schimba gândurile; trebuie să realizeze că nu este nimic și că nu poate schimba nimic în virtutea naturii sale umane, iar acest sentiment de inadecvare trebuie să-l facă să reflecteze. Atunci va renunța încet-încet la aroganța sa.... de aceea este un har de o importanță nemaiîntâlnită atunci când ființa umană este pusă în astfel de situații în viață în care devine conștientă de slăbiciunea și inadecvarea sa și poate trage consecințele de pe urma acesteia. Cu toate acestea, liberul său arbitru îi este întotdeauna lăsat, motiv pentru care adversarul își va exercita întotdeauna influența, iar el poate la fel de bine să respingă gândurile care se nasc în el. Dar și sufletul său va fi luptat de lumea luminii pentru a-l proteja de soarta unei noi interdicții.... și dacă ele reușesc doar să facă ființa umană să recunoască umilința sa totală înaintea morții sale și că recunoaște o putere asupra sa înainte de moarte.... Atunci el poate fi ajutat în continuare în lumea de dincolo și nu trebuie să parcurgă din nou calea prin întreaga creație.... Atunci va fi reușit să se elibereze de sub stăpânirea adversarului, deși sufletul va trebui să lupte din greu în împărăția de dincolo pentru a ajunge la lumina care a strălucit adesea pentru el pe Pământ, dar care nu a fost acceptată. Cu toate acestea, Dumnezeu are milă de fiecare suflet și nu-l dă uitării.... Dar ființa umană are liberul arbitru, și numai acesta determină soarta sufletului atunci când părăsește trupul pământesc....

Amin

Der geistige Hochmut und seine Gefahr....

Der geistige Hochmut ist das größte Übel, denn diesen zu überwinden erfordert die größte Kraft. Und da der Mensch, der geistig hochmütig ist, noch voll und ganz dem Gegner angehört, wird er niemals Gott bitten um Zuwendung von Kraft, und er wird gefesselt bleiben, bis sein Herz zur Demut sich gewandelt hat.... was zumeist mehr als einen Erdenwandel erfordert, also eine Neubannung in der Materie benötigt. Der geistige Hochmut ist das Erbübel dessen, der aus Überheblichkeit gefallen ist zur Tiefe. Dieser wird seinen geistigen Hochmut auch in Ewigkeiten nicht aufgeben, und darum wird er erst dann den Weg zum Vater einschlagen, wenn er sich so klein und niedrig und kraftlos fühlt, daß er nun Kraft erbittet, die ihm dann auch geschenkt wird. Und so auch ist sein Anhang, der im geistigen Hochmut verharrt, der sich nicht beugen will unter den Willen Gottes, der darum auch keinen "Gott" über sich anerkennen will, der als Mensch von dem Wert seines Ichs so voll überzeugt ist, daß er keine geistigen Belehrungen annimmt, daß er keine Hilfe zu benötigen glaubt, die ihm von seiten einer höheren Macht geleistet werden kann. Volle Glaubenslosigkeit und geistiger Hochmut werden immer zusammengehen, und weil der Mensch keinen Gott anerkennen will, wird ihm auch niemals die Kraft zufließen können, sich frei zu machen von jenem Erbübel, und der Mitmensch hat keinen Einfluß auf ihn, weil er sich erhaben dünkt über alles, was "Glauben" voraussetzt, was in geistiges Gebiet hineinragt. Diese Menschen anzusprechen und ihnen das Wort Gottes zu vermitteln ist selten von Erfolg, weil sie ständig unter dem Einfluß des Gegners von Gott stehen, der auch seinen Anhang von Gott getrennt halten will, auf daß er selbst nicht geschwächt werde in seiner Macht und Stärke, die er zu besitzen glaubt in seinem Anhang. Es muß große irdische und körperliche Not über einen Menschen kommen, der geistig hochmütig ist, so daß er in sich das Gefühl der Schwäche merkt, das seine Gedanken wandeln könnte; er muß erkennen, daß er nichts ist und nichts ändern kann kraft seiner menschlichen Natur, und es muß ihn dieses Gefühl der Mangelhaftigkeit zum Nachdenken bewegen. Dann gibt er langsam seine Überheblichkeit auf.... weshalb es eine Gnade ist von unerhörter Bedeutung, wenn der Mensch in solche Lebenslagen versetzt wird, wo er sich seiner Schwäche und Mangelhaftigkeit bewußt wird und er daraus die Konsequenzen ziehen kann. Doch sein freier Wille bleibt ihm stets belassen, weshalb auch immer der Gegner seinen Einfluß ausüben wird und er dann ebensogut die Gedanken verwerfen kann, die in ihm auftauchen. Aber es wird um seine Seele gerungen auch von seiten der Lichtwelt, um ihn vor dem Lose einer Neubannung zu bewahren.... und wenn es ihnen nur gelingt, daß der Mensch vor seinem Tode seine völlige Niedrigkeit erkennt und daß er noch vor seinem Tode über sich eine Macht anerkennt.... Dann kann ihm noch im Jenseits weitergeholfen werden, und er braucht nicht noch einmal den Weg durch die gesamte Schöpfung zu gehen.... Dann ist es ihm gelungen, sich von der Herrschaft des Gegners frei zu machen, wenngleich die Seele im jenseitigen Reich schwer wird ringen müssen, um zum Licht zu kommen, das ihr auf Erden oft geleuchtet hat, aber nicht angenommen wurde. Doch Gott hat Erbarmen mit jeder Seele, und Er gibt sie nicht auf.... Aber der Mensch hat freien Willen, und dieser bestimmt allein das Los der Seele, wenn sie den irdischen Leib verläßt....

Amen