• Înapoi

Viața.... Trezirea scânteii divine în ființa umană....

Scânteia spirituală divină din ființa umană este viața actuală a ființei umane și, prin urmare, se poate vorbi de renaștere doar atunci când spiritul din ființa umană a fost trezit, când își poate începe activitatea și astfel începe viața spirituală.... Ființa umană renaște apoi în spirit, deoarece nașterea sa pământească nu are sens și scop decât după ce a avut loc renașterea spirituală. Scânteia spirituală divină a fost recunoscută (în mod conștient) de sufletul ființei umane, chiar dacă aceasta nu poate încă să facă distincția intelectuală între cele două concepte de suflet și spirit. Pentru că unitatea dintre spirit și suflet este un proces care poate avea loc fără ca ființa umană ca atare să aibă cunoștință de ea, deoarece această cunoaștere îi este transmisă doar după ce a avut loc unificarea dintre suflet și spirit. Pentru că numai atunci spiritul poate lumina sufletul în legătură cu ceea ce înseamnă unificarea spiritului cu sufletul și numai atunci sufletul se străduiește să ajungă la o uniune tot mai intimă cu spiritul său și să accepte de la acesta cele mai bogate cunoștințe. Și abia acum trăiește ființa umană, adică își folosește cunoștințele și acum lucrează în mod conștient pentru Împărăția lui Dumnezeu; este activ în mod sârguincios pentru a răspândi cunoștințele pe care le-a dobândit și pentru a le oferi semenilor săi.... Viața este o activitate constantă.... Este adevărat că și ființa umană trăiește pământesc fără să fi trezit scânteia divină din ea însăși, adică este activă pământesc și astfel creează pentru viața sa pământească, pentru trupul său și pentru scopurile sale pământești. Dar aceasta nu este viața adevărată, viața care dăinuie, viața despre care a vorbit Iisus Hristos, viața pe care a promis-o celui care crede în El...... Căci adevărata viață este viața duhovnicească, care este veșnică și pe care scopul vieții pământești este de a o dobândi. Doar atunci când spiritul din ființa umană este trezit la viață se împlinește scopul vieții pământești. Iar această renaștere a spiritului este cel mai de dorit lucru, pentru că aduce sufletului uman un profit inestimabil. Ceea ce oferă pământul este nimic permanent și este de folos doar trupului, dar niciodată sufletului. Însă ceea ce spiritul oferă sufletului este pentru el răcorire și înviorare, este hrană pentru el, deci tărie pentru viață; este un bun delicios care nu mai poate trece, care face fericit și împinge la o activitate sârguincioasă și poate fi numit, de aceea, elixirul vieții, pentru că acum nu mai este niciodată posibilă moartea, care mai înainte amenința sufletul și care, de asemenea, i-ar fi revenit inevitabil dacă nu ar fi avut loc renașterea spirituală. Corpul trupesc este carapacea care reține scânteia divină în sine, iar acum depinde de voința liberă a ființei umane dacă va sparge carapacea, dacă se va strădui să trezească la viață divinul din el însuși. Iar dacă sufletul, purtător al voinței, se îndreaptă spre spiritul divin încercând să pătrundă învelișul, eliberându-se de toate dorințele pământești, de vicii și de infirmități, dacă încearcă să dizolve învelișul prin activitate iubitoare..., scânteia spirituală divină va începe să se agite, va intra în contact cu sufletul ființei umane, îl va ajuta să se autodepășească, îi va șopti în permanență sfaturi și instrucțiuni, iar acum va ghida sufletul de îndată ce acesta se lasă ghidat de ea. Și acum scânteia divină din ființa umană preia conducerea, iar acest lucru este cu adevărat drept... Acum, spiritul și sufletul nu mai sunt în contradicție unul cu celălalt, ci își urmăresc unitar scopul.... ei se îndreaptă spre casa eternă și ignoră trupul, pământul și tot ceea ce este pământesc, deși ființa umană locuiește încă pe Pământ. Ființa umană este vie chiar dacă este indiferentă față de lucrurile pământești, deoarece spiritul său este în permanență viu și activ. Omul creează numai pentru împărăția spirituală, pentru împărăția lui Dumnezeu, lucrează asupra sa și asupra semenilor săi, este permanent activ, căci scânteia spirituală din el nu-i permite niciodată să se odihnească, să se odihnească degeaba, ceea ce este perisabil pentru că este sinonim cu moartea.... cu o stare care este agonizantă în eternitate și care, prin urmare, ar trebui să fie temută ca fiind cea mai rea soartă pe care o poate avea sufletul uman. Dar odată ce spiritul a venit la viață, nu mai există moarte veșnică, căci spiritul este nemuritor și atrage și sufletul la sine în viața veșnică, în slava veșnică.....

Amin

La Vita – Il risveglio della scintilla divina nell’uomo

La divina scintilla spirituale nell’uomo è la sua vera Vita e perciò si può parlare di rinascita solamente, quando lo spirito nell’uomo è stato risvegliato, quando può iniziare la sua attività e quindi comincia la vita spirituale. Allora l’uomo è rinato nello spirito, perché la sua nascita spirituale è diventata sensata ed ha lo scopo solamente, quando ha avuto luogo la rinascita spirituale. La divina scintilla spirituale nell’uomo è stata riconosciuta consapevolmente persino, quando l’uomo non può tenere separati intellettualmente i due concetti anima e spirito. Perché l’unirsi dello spirito con l’anima è un procedimento che si può svolgere senza che l’uomo come tale ne prenda conoscenza, perché questo gli viene trasmesso solamente, quando si è svolta l’unione tra anima e spirito. Perché solo allora lo spirito può chiarire all’anima che cosa significhi l’unione dello spirito con l’anima e soltanto allora l’anima tende sempre più intimamente all’unificazione con il suo spirito e riceve da lui il ricchissimo sapere. E soltanto ora l’uomo vive, cioè valorizza il suo sapere ed ora lavora coscientemente per il Regno di Dio; è attivo con fervore nel diffondere il sapere conquistato e di trasmettere ai prossimi la conoscenza. La Vita è costante attività. L’uomo vive comunque anche in modo terreno, senza aver risvegliato la divina scintilla in sé, cioè è attivo in modo terreno e crea quindi per la sua vita terrena, per il suo corpo e per mete terrene. Ma questa non è la vera Vita, la Vita che ha sussistenza, la Vita di cui ha parlato Gesù Cristo, che ha promesso a coloro che credono in Lui. Perché la vera Vita è quella dello spirito che è imperitura e che è lo scopo di conquista nella vita terrena. Solo quando lo spirito nell’uomo è risvegliato alla Vita, è adempiuto lo scopo della vita terrena. E questa rinascita dello spirito è la cosa più auspicabile, perché procura all’anima dell’uomo un guadagno innominabile. Quello che offre la Terra è incostante e serve soltanto al corpo, ma mai all’anima. Ma quello che offre lo spirito all’anima, le è refrigerio e ristoro, le è il Nutrimento, quindi Forza per la Vita; è il patrimonio delizioso che non può più svanire, che rende felice e spinge ad una fervente attività e perciò può essere chiamato l’elisir della vita, perché la morte che prima ha minacciato l’anima, non è mai più possibile e che sarebbe anche inevitabilmente la sua parte se non avesse avuto luogo la rinascita spirituale. Il corpo carnale è l’involucro che cela in sé la scintilla divina e dipende ora dalla libera volontà dell’uomo se spezza l’involucro, se tende a risvegliare alla Vita il Divino in sé. E se ora l’anima, la portatrice della volontà, rivolge a sé lo spirito divino, mentre cerca di penetrare attraverso l’involucro, mentre libera sé stessa da tutti i desideri terreni, dai vezzi e vizi, se attraverso l’attività d’amore cerca di dissolvere l’involucro, la divina scintilla spirituale comincia a muoversi, prenderà contatto con l’anima dell’uomo, le sussurrerà continuamente consigli ed ammaestramenti ed ora guiderà l’anima come si lascia guidare da lui. Ed ora la divina scintilla nell’uomo assume la guida e questa è davvero giusta. Ora lo spirito e l’anima non sono più in contrasto reciproco, ma inseguono insieme la loro meta, tendono all’eterna Patria e lasciano inosservati il corpo, la Terra e tutto il terreno, benché l’uomo dimori ancora sulla Terra. L’uomo è vivo, persino quando sta indifferente di fronte al terreno, perché il suo spirito vive ed opera continuamente. L’uomo crea solo ancora per il Regno spirituale, per il Regno di Dio, lavora su di sé e sui prossimi, è continuamente attivo, perché la scintilla spirituale in lui non lo lascia arrivare alla tranquillità, al riposo inattivo che è rovinoso, perché significa contemporaneamente morte, uno stato che è tormentoso nell’Eternità e perciò dev’essere temuto come la sorte peggiore che possa essere destinata all’anima dell’uomo. Ma se lo spirito è diventato vivo, allora non esiste più nessuna morte eterna, perché lo spirito è immortale ed attira anche l’anima a sé nell’eterna Vita, nell’eterna Magnificenza.

Amen