• Înapoi

Ereditate.... Atașament.... Părinți....

Parcursul pământesc al omului corespunde dispoziției sale, adică sufletul său este afectat de greșeli și defecte de care ar trebui să se elibereze prin viața sa pământească. Aceste defecte și slăbiciuni nu sunt aceleași la fiecare ființă umană, și anume pentru că fiecare substanță sufletească a trăit anterior într-o altă formă exterioară în care anumite particularități, bune sau rele, au fost dezvoltate într-o măsură mai mare sau mai mică. În consecință, oamenii vor fi, de asemenea, destul de diferiți în natura lor și, prin urmare, vor avea nevoie și de mijloace diferite de educație pentru a promova ceea ce este bun în ei și pentru a depăși ceea ce poate fi numit deficitar sau rău. Acum ar fi complet greșit să presupunem că toate sufletele au aceeași formă în momentul întrupării lor pe Pământ. Dimpotrivă, există atât de multe diferențe, iar omul atribuie această diferență a ființelor "eredității". În aparență, în exterior, se poate părea ca și cum copiii ar fi trebuit să accepte o anumită povară pentru parcursul lor pământesc, și anume particularități ale naturii lor care pot fi atât benefice, cât și perturbatoare pentru dezvoltarea spirituală, dar pentru care nu ar putea fi considerați responsabili, deoarece, conform raționamentului lor, "ereditatea" are un cuvânt de spus fără să aibă vreo vină, prin urmare este nevoie de o forță corespunzător mai mare pentru a lupta și a depăși aceste defecte înnăscute. Omul trebuie să lupte împotriva tuturor defectelor sale și să lucreze asupra lui însuși pentru a ajunge la maturitatea sufletului. Iar dacă în el predomină instinctele particulare, el trebuie să fie conștient de faptul că nu dispoziția părintească este cea care determină firea ființei umane, ci faptul că ființa umană a permis ca tocmai acele slăbiciuni și defecte din nenumăratele întrupări de dinaintea stadiului de ființă umană să devină firea sa, în care ființa se simțea bine și nu făcea nimic pentru a se elibera de aceste defecte și lipsuri. Și acum, pe Pământ, are cu siguranță voința de a face acest lucru, dar are o anumită slăbiciune. Și își simte neajunsurile ca pe un drept bun, deoarece consideră că acestea au apărut fără vina sa. Și totuși, a fost voința sa liberă să se alăture acelor oameni, pentru timpul umblării sale pământești, care sunt asemănători în natura lor. Tocmai această aceeași natură a avut atracție pentru sufletul care caută să se întrupeze și, în consecință, se vorbește în general de moștenire, deși părinții trupești nu au nici o cotă-parte din natura sufletelor pe care trebuie să le îngrijească în timpul cât sunt pe Pământ. Și de aceea, fiecare suflet trebuie să abordeze el însuși munca de dezvoltare superioară. Aceasta nu îi poate fi luată niciodată de către un semen, nici măcar de către părinții trupești. În același mod, părinții sunt fără vină pentru atașamentul copiiilor lor, chiar dacă se pare că aceștia suferă de pe urma moștenirii părinților lor. Fiecare ființă poartă răspunderea pentru ea însăși, cu excepția faptului că ființa umană ca atare ar trebui sfătuită să lucreze asupra ei însăși atâta timp cât este încă încredințată grijii părinților săi trupești. Căci fiecare ființă umană trebuie să lucreze asupra sufletului său însuși, altfel nu se poate elibera de fosta sa vină de păcat....

Amin

(Această parte a proclamației a fost scrisă de o mână străină, nota. Ed.)

Erfelijkheid en aanleg

Het aards bestaan van de mens beantwoordt aan zijn aanleg, d.w.z. aan zijn ziel kleven fouten en gebreken waarvan ze zich moet bevrijden door haar levenswandel op aarde. Deze fouten en gebreken zijn niet bij ieder mens gelijk - en wel daarom, omdat iedere zielesubstantie tevoren een andere uiterlijke vorm heeft bewoond, waarin dan zekere vreemde zaken, goede of slechte, meer of minder sterk ontwikkeld werden. Bijgevolg zullen ook de mensen in hun aard geheel verschillend zijn en zodoende ook verschillende opvoedingsmiddelen nodig hebben, om dat te bevorderen wat goed in hen is - en dat te overwinnen, wat gebrekkig of slecht genoemd kan worden.

Het zou nu geheel verkeerd zijn aan te nemen dat alle zielen er het zelfde uitzien, op het moment van hun belichaming op aarde. Er zijn veeleer zo velerlei verschillen - en de mens schrijft deze verschillen in aard toe aan erfelijkheid. Het kan ook wel naar buiten toe zo schijnen als zouden de kinderen voor hun aards bestaan een bepaalde (erfelijke) belasting op de koop toe moeten nemen, en wel karakteristieke eigenschappen van hun wezen, die zowel bevordelijk als ook hinderlijk kunnen zijn om zich geestelijk te ontwikkelen, waarvoor zij echter niet ter verantwoording geroepen zouden kunnen worden, omdat volgens hun motivering - het „erfgoed“ mede een rol speelt buiten hun eigen schuld - er dus in overeenstemming daarmee ook meer kracht nodig is deze aangeboren fouten te bestrijden en te overwinnen.

De mens moet tegen al zijn fouten strijden en aan zich werken om de rijpheid van ziel te verwerven. En als in hem bijzondere aandriften de overhand hebben, moet het voor hem duidelijk zijn dat niet de ouderlijke aanleg het wezen van de mens bepaalt, maar dat de mens juist deze zwakheden en fouten uit de oneindig vele belichamingen vóór het stadium als mens, tot zijn aard liet worden, waarin het wezen zich behaaglijk voelde en er niets voor deed om zich te bevrijden van zulke fouten en gebreken. Hij voelt zijn gebreken als 'n goed recht, omdat hij deze als meegekregen buiten zijn schuld beschouwt.

En toch was het zijn vrije wil zich bij die mensen aan te sluiten voor de tijd van zijn leven op aarde, die overeenkomen met zijn aard. Juist deze mensen met dezelfde aard hadden aantrekkingskracht voor de ziel die zich probeerde te belichamen - en bijgevolg spreekt men algemeen van erfelijkheid - ofschoon de lichamelijke ouders geen aandeel hebben aan de aard van de zielen, voor wie ze zorg moeten dragen gedurende de tijd op aarde.

Daarom moet ook iedere ziel de arbeid zich positief te ontwikkelen zelf ter hand nemen. Die kan nooit door een medemens, ook niet door de lichamelijke ouders van haar afgenomen worden. Evenzo zijn de ouders schuldloos aan de aanleg van hun kinderen, al heeft het ook de schijn als zouden de kinderen onder de erfenis van de ouders te lijden hebben. Ieder wezen draagt voor zichzelf de verantwoording, alleen dat de mens, zolang hij aan de hoede van de ouders nog is toevertrouwd - gewezen moet worden aan zichzelf te arbeiden, want de arbeid aan zijn ziel moet ieder mens zelf volbrengen, daar hij zich anders niet bevrijden kan van zijn zondeschuld van weleer.

Amen