• Indietro

L’eterna dannazione

La Misericordia di Dio non conosce confini, l’Amore di Dio è infinito, la Sua Pazienza incommensurabile, e perciò le Sue creature non possono andare perdute in eterno, altrimenti Egli non sarebbe perfetto. Perciò è anche sbagliato parlare dell’eterna dannazione, se con ciò s’intende il concetto di tempo, che deve designare qualcosa che non finisce mai. Perché una tale dannazione eterna significherebbe allora qualcosa di totalmente perduto per Dio, quindi qualcosa di essenziale ceduto totalmente al Suo avversario, che originariamente era proceduto da Dio ed è stato svincolato a Lui dal Suo avversario. Ma allora questo avversario sarebbe più grande di Dio, sarebbe in certo qual modo il vincitore e superiore a Dio in potere e forza, che però non può mai essere e non sarà mai, perché nessun essere giunge alla Sua Perfezione, alla Sua Forza, Potere e Sapienza. Quello che è proceduto da Lui, rimane eternamente in Suo Possesso, separato da Lui soltanto temporaneamente, cioè che si trova a grande distanza, perché esso stesso lo vuole così. Ma anche questa distanza non è uno stato duraturo, perché l’essere, per essere beato, deve essere toccato dall’Irradiazione di Forza di Dio e, se esso stesso non ne ha la volontà, viene afferrato dall’Amore e dalla Misericordia di Dio, che vuole preparargli lo stato di beatitudine. Una eterna dannazione sarebbe perciò anche l’opposto dell’Amore e della Misericordia di Dio, oppure questo sarebbe limitato, per cui la Perfezione di Dio subirebbe una diminuzione. Un Essere sublimemente perfetto non ha delle debolezze umane, un’eterna ira però sarebbe una bassa caratteristica umana, come anche ogni stato di punizione della durata eterna non potrebbe essere chiamato un Principio divino, perché il Divino è contrassegnato mediante l’Amore. Ma l’Amore salva ed aiuta, perdona e rende felice e non respingerà mai qualcosa da Sé in eterno. All’avversario di Dio invece manca il Principio divino, l’Amore, e la sua meta sarà sempre di tirare in eterno giù da sé l’essenziale. Ed è lui che confonde agli uomini il concetto di Eternità, che cerca di rappresentare Dio come crudele e duro, per soffocare in lui l’amore, è lui che esso stesso non conosce Compassione e che perciò cerca di rendere infelici le anime senza pensarci, che vorrebbe togliere loro ogni possibilità d’Aiuto, per rovinarle in eterno. E trova dei seguaci volontari della sua dottrina dell’eterna dannazione, nessuno dei quali riconosce Dio nel Suo infinito Amore, altrimenti non potrebbero dare credo a questa dottrina. Ma agli uomini verrà sempre trasmessa la Verità e l’errore illuminato in modo stridente, affinché Dio venga riconosciuto come un Essere perfetto ed amato, affinché gli uomini Lo seguano e disprezzino il Suo avversario.

Amen

Damnarea veșnică....

Mila lui Dumnezeu nu cunoaște limite, dragostea lui Dumnezeu este infinită, răbdarea Lui este nemăsurată și, prin urmare, creaturile Lui nu pot pieri veșnic, altfel El nu ar fi perfect. Prin urmare, este de asemenea greșit să vorbim de damnare veșnică dacă aceasta trebuie înțeleasă ca un concept de timp care este menit să însemne ceva fără sfârșit. Căci o astfel de damnare veșnică ar însemna atunci ceva complet pierdut pentru Dumnezeu.... adică ceva care este cedat în cele din urmă adversarului Său, care inițial a ieșit de la Dumnezeu și a fost smuls de la El de către adversarul său..... Dar atunci acest adversar ar fi mai mare decât Dumnezeu, ar fi învingător, ca să spunem așa, și superior lui Dumnezeu în putere și în tărie, ceea ce, totuși, nu este și nu poate fi niciodată, căci nici o ființă nu se poate apropia de perfecțiunea Lui, de tăria, puterea și înțelepciunea Lui. Ceea ce a ieșit din El rămâne veșnic în posesia Lui, doar temporar separat de El, adică stând la cea mai mare distanță, pentru că așa vrea el însuși. Totuși, chiar și această distanță nu este o stare permanentă, pentru că ființa, pentru a fi fericită, trebuie să fie atinsă de emanația de putere a lui Dumnezeu, și dacă nu are voința de a o face ea însăși, este cuprinsă de iubirea și mila lui Dumnezeu care vrea să-i pregătească starea de fericire. Condamnarea veșnică ar contrazice, prin urmare, și dragostea și mila lui Dumnezeu, altfel acestea ar fi limitate, ceea ce ar duce la o pierdere a perfecțiunii lui Dumnezeu. O ființă suprem de perfectă nu are slăbiciuni umane, dar mânia veșnică ar fi o caracteristică umană inferioară, așa cum orice stare de pedeapsă cu durată eternă nu ar putea fi numită principiu divin, căci divinul este caracterizat de iubire.... Iubirea, însă, salvează și ajută, iartă și face fericit și nu va îndepărta niciodată nimic pentru totdeauna. Pe de altă parte, adversarului lui Dumnezeu îi lipsește principiul divin, iubirea, iar scopul său va fi întotdeauna acela de a atrage veșnic ființa la sine. Și el este cel care confundă conceptul de veșnicie al oamenilor, care încearcă să îl prezinte pe Dumnezeu ca fiind nemilos și aspru pentru a înăbuși dragostea pentru El.... el este cel care nu cunoaște nici el însuși mila și de aceea caută să facă sufletele mizerabile fără ezitare, care vrea să le priveze de orice posibilitate de ajutor pentru a le ruina pentru totdeauna. Și găsește adepți de bunăvoie ai învățăturii sale despre damnarea veșnică...., toți cei care nu îl recunosc pe Dumnezeu în iubirea Sa infinită, altfel nu ar fi capabili să creadă această învățătură. Cu toate acestea, adevărul va fi întotdeauna transmis oamenilor, iar eroarea va fi luminată în mod orbitor, astfel încât Dumnezeu va fi recunoscut și iubit ca fiind cea mai perfectă Ființă, astfel încât oamenii i se vor alătura și Îl vor detesta pe adversarul Său....

Amin