U fazi slobodne volje stvorenje ne bi trebalo strepiti od Božjeg protivnika, samo kada bi živjelo u ljubavi. Tada ga je svladalo, jer Božji protivnik je potpuno nemoćan protiv ljubavi. Dakle, čovjek bi se mogao riješiti kušnji i napasti, jer one nemaju utjecaja na njega jedino ako je aktivan u ljubavi. A ovo ovisi o čovjekovoj slobodnoj volji, i zbog toga se čovjek u životu mora sâm opredjeliti, za život koji je neprestana borba ili za život služenja u ljubavi.
Bog providi srce svakog pojedinca i On čini/dozvoljava da mu se dogodi ono što mu je potrebno, kao i što dozvoljava da ‘gladuje’ onaj koji ne treba Njegovu pomoć, Njegovu utjehu i Njegovu podršku, jer je iznutra protiv Njega, ne djelujući dakle u ljubavi koja bi svjedočila o njegovoj volji usmjerenoj ka Bogu.
Ljubav i Bog su jedno/isto, i time je čovjek u ljubavi spojen sa Bogom čime je nesumnjivo moćniji od Božjeg protivnika. Ako je čovjek voljan aktivirati se u pružanju ljubavi bližnjemu, neće ga spopadati napasti ovoga svijeta; iste je na izvjestan način već prevladao, što opet ne isključuje podnošenje patnje, jer patnja ne služi samo privođenju Bogu čovjeka koji je još Bogu nasuprotne volje, nego isto tako treba pročistiti i čovjeka koji stremi Bogu.
Međutim, u te dvije faze patnja se doživljava različito. Prva se tome opire jer se ne želi prepustiti sili koja ga ograničava u životnim užicima/nasladama/slastima.... On još traži svijet [[-ske užitke]] i svaku patnju doživljava kao poniženje i kao nedostatak životnih užitaka i time kao prisilu koju ne želi uvažiti/prihvatiti. I eventualno je potrebno dosta patnje dok se ne preda, a takva jedna borba djelo je protivnika koji još uvijek uz pomoć svijeta i njegovih užitaka pokušava zadobiti čovjeka, mameći ga istima kako bi mu pojačao čežnju/žudnju za svijetom i time ga okrenuo od Boga.
Ali ako je čovjek aktivan u ljubavi, tada mu patnja samo koristi pri usavršavanju, pri sazrijevanju duše, tada Božji protivnik ima slabu moć nad njim, tada se on okreće od svijeta, i putem patnje sve se intimnije povezuje s Bogom. Ta razlika mora biti shvaćena kad se razmišlja o različitosti patnje, kojom su pogođeni dobri i loši ljudi.... Ljudi koji su još skroz okrenuti od Boga, i oni koji očigledno patnju više ne trebaju kako bi Boga pronašli.... Tako da patnja ima različite ciljeve, ali krajnja svrha joj je potpuno povezivanje s Bogom.
Najveća opasnost za čovjeka je privrženost svijetu i njegov nedostatak ljubavi, jer tada se on još uvijek nalazi u vlasti onoga koji ga želi upropastiti. A tada su mu potrebne oštre odgojne mjere kako bi se obratio. Tek kad se privrženost svijetu smanji, u njemu se može upaliti ljubav, i tek tada patnja može poprimiti druge oblike, kojih međutim [[on]] ne ostaje skroz pošteđen sve dok nije potpuno pročišćen [[literalno: očišćen od šljake]]. Zato je činiti djela ljubavi prema bližnjemu odlučujuće/presudno za stupanj čovjekovog razvoja, presudno je za dubinu patnje, jer gdje se djeluje u ljubavi i gdje je dakle Bog i Sâm prisutan, tamo će i patnju biti lakše podnijeti, jer čovjek je time u stanju primiti zračenje Božje ljubavi tako da ga patnja toliko ne pritišće. On se više ne mora boriti, već samo istrpjeti i izdržati do pomoći Božje, koja će ga osloboditi sve patnje, samo kad za to dođe vrijeme.
Čovjek mora ili služiti ili se boriti, i to u zavisnosti od svoje volje i u zavisnosti od svoje ljubavne sposobnosti.... Služenje će mu lakše padati, dok će mu borba zahtjevati puno snage ne želi li podleći sili koja pokušava sve kako bi mu dušu uvukla u mrak, i koja ima utjecaj na čovjeka sve dok ovaj živi bez ljubavi, jer je time još jako udaljen od Boga. Tek ljubav ga oslobađa od te sile, tek ga ljubav čini jakim, jer čovjek koji voli se nalazi u uniji sa Bogom i od Njega dobiva snagu za prevazilaženje Božjeg protivnika.
AMEN
TranslatorÎn stadiul liberului arbitru, ființa nu avea nevoie să se teamă de adversarul lui Dumnezeu, dacă doar umbla în iubire. Atunci l-ar fi învins, deoarece adversarul lui Dumnezeu este complet neputincios împotriva iubirii. Astfel, ființa umană putea să se elibereze de tentații și ispite, deoarece acestea nu au nicio influență asupra ei de îndată ce este activă în iubire. Dar aceasta din urmă depinde de voința liberă a ființei umane și, prin urmare, ființa umană însăși este cauza unei existențe pământești care este fie o luptă permanentă, fie o iubire slujitoare. Dumnezeu vede inima fiecăruia și lasă să vină peste om ceea ce are nevoie, dar îl lasă în lipsă și pe cel care nu are nevoie de ajutorul, de mângâierea și de încurajarea Sa pentru că se opune în interior Lui, deci nu practică iubirea care manifestă voința sa îndreptată spre Dumnezeu.... Iubirea și Dumnezeu sunt una, și astfel o persoană iubitoare este și ea unită cu Dumnezeu și trebuie să fie acum superioară adversarului lui Dumnezeu. Dacă ființa umană este dispusă să fie activă în slujirea iubirii aproapelui, ea nu va fi atât de oprimată de ispitele lumii; într-o anumită măsură, ea le-a depășit deja, ceea ce nu exclude însă faptul că trebuie să suporte suferința, pentru că suferința nu are doar rolul de a conduce spre Dumnezeu persoana care are încă o voință întoarsă de la Dumnezeu, ci pentru că ea are și rolul de a purifica persoana care se străduiește spre Dumnezeu. Dar suferința este resimțită în mod diferit în aceste două etape. Cel dintâi se revoltă împotriva ei pentru că nu vrea încă să se plece în fața unei puteri care îl limitează în bucuria vieții. El caută încă lumea și resimte fiecare suferință ca pe un regres, ca pe o lipsă de plăcere a vieții și, prin urmare, ca pe o constrângere pe care nu vrea să o recunoască. Și poate fi nevoie de multă suferință înainte ca el să se predea, iar o astfel de luptă este opera adversarului care încă mai caută să-l cucerească pe om cu lumea și cu plăcerile ei, care îi ține toate acestea în fața ochilor pentru a-i intensifica dorința pentru ele și a-l face astfel să se îndepărteze de Dumnezeu. Dacă, însă, omul este activ din iubire, atunci suferința îi servește doar pentru desăvârșire, pentru maturizarea sufletului său, atunci adversarul lui Dumnezeu are puțină putere asupra lui, atunci devine îndepărtat de lume și, prin suferință, se atașează tot mai mult de Dumnezeu. Această diferență trebuie recunoscută atunci când se ia în considerare diferența suferinței, când oamenii buni și răi sunt afectați de ea.... Oamenii care sunt încă complet îndepărtați de Dumnezeu și cei care par să nu mai aibă nevoie de suferință pentru a-L găsi.... Suferința are întotdeauna un alt scop, dar scopul final este unirea completă cu Dumnezeu. Cel mai mare pericol pentru om este înclinația sa spre lume și lipsa de iubire, pentru că atunci se află încă complet în puterea celui care vrea să o corupă. Și atunci el are nevoie de mijloace ascuțite de educație pentru a se schimba. Numai atunci când înclinația spre lume se potolește, se poate aprinde în el dragostea și numai atunci suferința poate lua alte forme, dar el nu poate fi complet cruțat atât timp cât sufletul nu este complet purificat. Practicarea iubirii aproapelui este așadar decisivă pentru gradul său de dezvoltare, este decisivă pentru profunzimea suferinței, căci acolo unde se practică iubirea și astfel Dumnezeu Însuși este prezent, suferința va fi de asemenea mai ușor de suportat, deoarece omul poate primi emanația de putere a lui Dumnezeu și de aceea nu îl va deprima. El nu mai trebuie să lupte, ci doar să tolereze și să aștepte ajutorul lui Dumnezeu, care îi va lua orice suferință la momentul potrivit. Omul trebuie să slujească sau să lupte în funcție de voința sa și de capacitatea sa de a iubi. Să slujească îi va fi ușor, să lupte, însă, va avea nevoie de o mare putere, dacă nu vrea să cedeze în fața puterii care folosește totul pentru a-i atrage sufletul în întuneric și care are influență asupra omului atâta timp cât trăiește fără iubire, pentru că și atunci va fi tot departe de Dumnezeu. Numai iubirea îl eliberează de această putere, numai iubirea îl face puternic, pentru că omul iubitor este în unire cu Dumnezeu și își trage puterea de la El pentru a învinge adversarul lui Dumnezeu....
Amin
Translator