• Înapoi

Sufletul.... Scânteia spirituală din om....

Sufletul omului este uniunea a nenumărate substanțe sufletești, care sunt puncte de colectare a puterii spirituale, adică receptacole ale spiritualului de la Dumnezeu. Fiecare dintre aceste nenumărate substanțe a fost în prealabil întrupată undeva, adică închisă de o formă exterioară în scopul dezvoltării superioare a spiritualului și a posibilității de a se uni mai târziu cu o astfel de substanță sufletească. Prin urmare, sufletul ființei umane a trecut prin fiecare lucrare a creației în substanțele sale individuale, sufletul s-a maturizat, ca să spunem așa, până la ultima întrupare pe Pământ. Sufletul capătă întotdeauna aceeași formă ca și învelișul exterior care îl înconjoară.... Și o imagine incredibil de atractivă și diversă s-ar prezenta observatorului spiritual dacă ar vrea să privească sufletul ființei umane în componența sa. Această lucrare a creației lui Dumnezeu, invizibilă pentru om, este de nedescris, atât în structura sa, cât și în finalitatea sa. Cu toate acestea, o descriere a compoziției sufletului nu ar face decât să deruteze mintea umană, deoarece ea nu poate înțelege nenumăratele minuni pe care corpul uman le conține în el însuși. Este întreaga operă a creației în miniatură, care este acum inteligibilă pentru oameni ca "suflet". Sufletul este partea cea mai intimă a ființei umane și cuprinde întreaga creație.... destinat să se transfigureze în viața pământească și {ca} să se bucure de deliciile Cerului în lauda lui Dumnezeu..... Sufletul conține în el însuși spiritul divin. Spiritualitatea este într-adevăr și substanța primordială a sufletului în toate fazele sale de dezvoltare.... dar Dumnezeu Însuși plasează scânteia spirituală divină în sufletul care acum se întrupează în ființa umană.

El suflă suflarea Sa în ființa umană.... El pune în el divinul și pune sufletul în fața sarcinii de a se decide pentru divin sau uman în timpul ultimei sale existențe pe Pământ. Dacă sufletul.... ființa spirituală de la Dumnezeu, care odată s-a opus lui Dumnezeu.... este acum dispus să se unească cu spiritul divin, atunci începe transfigurarea a ceea ce era cândva îndepărtat de Dumnezeu și devine lumină în sufletul uman. Și atunci sufletul uman se unește cu spiritul divin atunci când depășește cu fermitate orice dorință umană, care aderă la trupul uman ca o ispită pentru a pune la încercare și a oțelii voința, când se împotrivește la tot ceea ce îi cere trupul ca atare și se supune de bunăvoie la ceea ce cere spiritul divin din el. Atunci sufletul renunță în cele din urmă la rezistența sa anterioară față de Dumnezeu. El se decide în favoarea lui Dumnezeu, nu se mai opune în mod conștient divinului și acceptă emanația iubirii, puterea, pentru a spori spiritualul din el însuși, pentru a realiza unificarea spiritualului din el însuși cu spiritualul din afara lui, și astfel se străduiește în mod conștient să se apropie de Dumnezeu.... Dacă, însă, dorința fizică este predominantă, scânteia spirituală divină doarme în cea mai adâncă îngrădire din ființa umană, nu poate radia lumină și sufletul rămâne în cel mai adânc întuneric. El își trăiește viața pământească fără nici cel mai mic succes, substanța spirituală din el este condamnată la lipsa de viață, progresul său pământesc nu este un curs de dezvoltare superioară, ci o perioadă de stagnare sau chiar de regres. Scânteia spirituală divină din ființa umană a fost lăsată neobservată și, prin urmare, nu s-a putut exprima. Forța iubirii divine nu a putut curge în ființă și astfel unificarea cu eternul Tată-Spirit nu poate avea loc niciodată. Iar sufletul ia cu el în veșnicie starea lipsită de lumină pe care a ales-o pe Pământ, pentru a-și aminti de timpul nefolosit pe Pământ în chinuri nesfârșite de remușcări, iar acum trebuie să ducă o luptă mult mai dificilă pentru a-și schimba starea într-una mai plină de lumină....

Amin

De ziel en de geestvonk in de mens

De ziel van de mens bestaat uit de aaneensluiting van talloze zielensubstanties, dat wil zeggen: de verzamelpunten van geestelijke kracht als vaten die het geestelijke uit God opnemen. Elke van deze talloze substanties was tevoren ergens in belichaamd, dat wil zeggen: omhuld door een vorm die tot doel had het geestelijke te ontwikkelen en de mogelijkheid te geven tot een later aaneensluiten met net zulke zielensubstanties. De ziel van de mens is dus in haar afzonderlijke partikeltjes door ieder scheppingswerk heen gegaan. De ziel is als het ware rijp geworden voor haar laatste belichaming op deze aarde. De ziel neemt altijd dezelfde vorm aan als het uiterlijke omhulsel dat haar omsluit. Het zou degene die met geestelijke ogen kon zien een geweldig bekoorlijk en menigvuldig beeld bieden wanneer hij de ziel van de mens in haar samenstelling kon zien.

Dit scheppingswerk van God, voor de mensen niet zichtbaar, is onbeschrijflijk, zowel in zijn opbouw als ook in zijn doelmatigheid. Doch de beschrijving van de vormgeving van de ziel zou het denken van de mens slechts verwarren, want hij begrijpt niet welke talloze wonderwerken het menselijke lichaam in zich bergt. Het is de gehele schepping in miniatuur wat nu als "ziel" voor de mensen begrijpelijk is.

Want de ziel is het binnenste van de mens en omvat de gehele schepping. Zij is bestemd om in het aardse leven volmaakt te worden om in de lofprijzing tot God, de gelukzaligheid van de hemel te genieten, want de ziel bergt ook de goddelijke geest in zich. Het geestelijke is weliswaar ook de oer-substantie van de ziel in al haar ontwikkelingsfasen, maar de goddelijke geestvonk legt God zelf in de als mens incarnerende ziel. Hij ademt de mens Zijn adem in, Hij legt het goddelijke in de mens en Hij geeft de ziel opdracht te kiezen voor het goddelijke of het menselijke gedurende haar laatste bestaan op aarde.

Is nu de ziel - het geestelijke uit God dat zich eertijds tegen Hem keerde - gewillig zich te verenigen met de goddelijke geest, dan begint de verheerlijking van wat eens van God vervreemd was en in de menselijke ziel wordt het licht. Zij verenigt zich met de goddelijke geest, wanneer zij al het menselijke begeren dat tot beproeving van de wil als verleiding het lichaam aankleeft, standvastig overwint. Wanneer zij alles weerstand biedt wat het lichaam als zodanig van haar eist en zichzelf vrijwillig onderwerpt aan wat de goddelijke geest van haar verlangt. Dan geeft de ziel haar vroegere weerstand voorgoed op en zij kiest voor God. Zij stelt zich niet meer bewust afwijzend op tegenover het goddelijke en neemt de liefdesuitstraling, de kracht uit God aan om het geestelijke in zich te vergroten, om de aaneensluiting van het geestelijke in zich met het geestelijke buiten zich tot stand te brengen en zij streeft zodoende bewust naar de toenadering tot God.

Is echter het lichamelijke begeren overheersend, dan sluimert de goddelijke geestvonk in de diepste omhulling in de mens en kan geen licht uitstralen en de ziel blijft in de diepste duisternis. Ze leeft haar aardse leven zonder enig resultaat, het geestelijke in haar is veroordeeld tot een levenloze toestand. Het aardse leven is geen weg tot hogere ontwikkeling voor haar, maar een tijd van stilstand of zelfs teruggang. Dan is de goddelijke geestvonk in de mens onopgemerkt gebleven en kon zich dus ook niet uiten. De kracht van de goddelijke liefde kon het wezen niet toevloeien en dus kan ook nimmermeer de vereniging met de Vadergeest van eeuwigheid plaatsvinden. En de toestand zonder licht die de ziel op aarde zelf heeft gekozen, neemt zij met zich mee in de eeuwigheid om daar in eindeloze kwelling van berouw de onbenutte tijd op aarde te overdenken. En ze zal nu een veel zwaardere strijd moeten voeren om haar toestand in een lichtvollere te veranderen.

Amen