• Terug

„De deemoedige schenk Ik mijn genade“

Mijn geest is machtig in de zwakke.

Maar dat wil niet zeggen dat het geloof van de mens zwak mag zijn, het gaat veeleer alleen om de deemoed van het hart, dat de mens inziet en voor Mij belijdt dat hij zwak en onwaardig is, en dat hij Mij om genade vraagt, die Ik hem dan ook rijkelijk doe toevloeien. Mijn geest kan alleen werken in een waarachtig deemoedige mens, want deze geeft zich totaal over aan Mij. Hij vraagt niets voor zichzelf, maar laat het aan Mij over wat Ik hem schenk. En een waarachtig deemoedige mens zal ook rijk met genaden worden gezegend. Hij zal deze benutten en hij zal ook innerlijk worden aangedreven in liefde werkzaam te zijn, omdat dit de bijkomstigheid is van ware deemoed, dat de liefde voor Mij en voor de naaste in het hart ontbrandt. Een deemoedige mens heeft zich al bevrijd van de heerschappij van mijn tegenstander, wiens oer-eigenschap de hoogmoed is. Dus is ook het dichter bij Mij komen voor hem alleen waard om naar te streven en een dergelijk verlangen wordt ook mijnerzijds ondersteund. Anders gezegd: de geestvonk in de mens streeft naar de vereniging met zijn Vadergeest van eeuwigheid en dus kan Ik mijn geest ook uitgieten over hem. Maar nooit kan mijn geest daar werken waar nog het kenmerk van mijn tegenstander, de hoogmoed, is aan te treffen. Want dan zou dat als het ware een samenwerking zijn van Mij met hem.

De mens moet deemoedig zijn geworden, voordat Ik in hem werkzaam kan worden.

Maar wat dient onder ware deemoed te worden verstaan?

Geen mens hoeft openlijk de ware deemoed te laten zien door uiterlijke gebaren, door gelaatsuitdrukkingen of uiterlijk gedrag tegenover de medemens. Ik kijk alleen naar de deemoed van het hart, naar het innerlijk toegeven van zwakheid en zondigheid, naar het inzien van de onwaardigheid van het geschapen wezen tegenover zijn God en Schepper, en dus ook naar het bekennen van zijn schuld door de vroegere zonde van afval. Eens waren alle wezens wel evenbeelden van Mij, die in stralende schoonheid ook Mij zelf als hun Schepper blij maakten.

Maar ze bleven niet wat ze waren. Hun hele wezen veranderde in het tegendeel en in deze toestand konden ze zich niet meer voor mijn ogen staande houden. Maar in hun blindheid wierpen ze zich op als hoger dan Ik, omdat ze het wezen van mijn tegenstander hadden aangenomen, die vol hoogmoed was. De terugkeer naar Mij is daarom niet eerder mogelijk dan wanneer het wezen zijn hoogmoed heeft afgelegd. Wanneer het hem heeft veranderd tot diepste deemoed, wanneer het zijn grote verdorvenheid en de verre verwijdering van Mij inziet en nu verlangend de handen naar Mij uitstrekt om erbarmen. Dan zal Ik waarlijk niet lang talmen, Ik zal zijn handen vastpakken en het wezen naar Mij toe trekken, want in zijn deemoed wordt het tot mijn kind dat door de Vader liefdevol aan Zijn hart wordt getrokken en dat Hij nu ook overstelpt met bewijzen van Zijn liefde, met genaden in overvloed en dat Hij nu ook weer kan aanstralen met Zijn geest. En nu zal ook de kracht van de geest duidelijk aan het licht komen. De mens zal gaven vertonen die schijnbaar bovennatuurlijk zijn maar die eigenlijk alleen die eigenschappen zijn die het wezen in het allereerste begin bezat, zonder welke een volmaakt wezen ondenkbaar is. De mens zal vol licht en kracht zijn, dat wil zeggen: over een ongewoon weten beschikken en ook over vermogens die anders een mens niet eigen zijn. Maar hij zal ook, ondanks zijn nu duidelijk zichtbare band met God, ten diepste deemoedig blijven, want de deemoed is een van de goddelijke eigenschappen die alleen door de afval omsloeg in het tegendeel. En zo zult u mensen ook steeds naar de ware deemoed moeten streven, als u wilt dat mijn geest werkzaam zal worden in u. Want wie nog een vonkje hoogmoed in zich draagt, die heeft zich nog niet losgemaakt van mijn tegenstander en diens voortdurende inspanning zal het zijn, hem verder in zijn ketenen te houden. En de wereld biedt hem daartoe vele mogelijkheden, zodat de mens steeds meer roem en eer zoekt en op alles neerziet wat klein en gering is. Maar dit is ook een zeker bewijs van zijn toebehoren aan de tegenstander, dat u mensen niet buiten beschouwing zult moeten laten en u moet hoeden voor een dergelijk innerlijke gezindheid, die waarlijk nog ver verwijderd is van ware deemoed. Maar wilt u dat Ik zelf machtig in u zal worden, dan zult u zich ook bewust moeten zijn van uw zwakheid, want alleen de deemoedige schenk Ik mijn genade.

Amen

"Celor smeriți le dau harul Meu...."

Duhul Meu este puternic în cei slabi.... Totuși, acest lucru nu înseamnă că credința ființei umane poate fi slabă, ci este vorba doar de umilința inimii, că ființa umană se recunoaște și se mărturisește slabă și nevrednică în fața Mea și că apelează la Mine pentru harul Meu, pe care apoi îl voi lăsa să curgă din belșug și către ea. Spiritul Meu nu poate lucra decât într-o persoană cu adevărat umilă, pentru că și ea Mi se dăruiește complet, nu cere nimic pentru ea însăși, ci lasă la latitudinea Mea ceea ce îi ofer. Iar o persoană cu adevărat umilă va fi și ea binecuvântată din belșug cu binecuvântări. Se va folosi de ele și va fi, de asemenea, activă în mod iubitor din impuls interior, pentru că aceasta este concomitența adevăratei smerenii, că dragostea se aprinde în inimă pentru Mine și pentru aproapele. O persoană umilă s-a eliberat deja de sub dominația adversarului Meu, a cărui caracteristică de bază este aroganța. Prin urmare, merită să se depună eforturi și pentru apropierea doar de Mine, iar o astfel de dorință este susținută și de partea Mea.... sau, de asemenea: Scânteia spirituală din ființa umană se străduiește să se unifice cu Spiritul-Tată din veșnicie, și astfel pot să Îmi revărs și Eu duhul asupra sa. Dar spiritul Meu nu poate lucra niciodată acolo unde se mai găsește încă caracteristica adversarului Meu, mândria. Căci aceasta ar fi, ca să zic așa, o interacțiune a Mea cu el.... Ființa umană trebuie să fi intrat în umilință înainte ca Eu să pot deveni eficient în ea.... Dar ce înseamnă adevărata umilință?.... Adevărata smerenie nu trebuie să fie evidentă pentru nici o ființă umană prin comportamentul exterior, prin expresiile faciale sau prin comportamentul exterior față de alți oameni, Eu mă uit doar la smerenia inimii, la recunoașterea interioară a slăbiciunii și a păcătoșeniei, la mărturisirea nevredniciei ființei față de Dumnezeul și Creatorul său și, prin urmare, și la recunoașterea vinovăției sale prin păcatul trecut al apostaziei. Toate ființele au fost cândva, cu siguranță, imagini ale Mele, care, în frumusețea lor radiantă, Mă încântau și pe Mine Însumi ca și Creator al lor.... Dar ele nu au rămas ceea ce au fost.... întreaga lor ființă s-a transformat în opusul lor, iar în această stare nu mai puteau exista în fața ochilor Mei. Dar, în iluzia lor, s-au aruncat totuși împotriva Mea, deoarece adoptaseră natura adversarului Meu, care era plină de aroganță. Prin urmare, întoarcerea la Mine nu este posibilă până când ființa nu se leapădă de aroganța sa, până când nu o schimbă în cea mai profundă umilință, până când nu-și recunoaște marea depravare și marea sa distanță față de Mine și atunci Îmi întinde mâna pentru milă. Atunci, cu adevărat, nu voi ezita mult timp, îi voi apuca mâinile și voi atrage ființa la Mine, pentru că, în umilința sa, ea va deveni copilul Meu pe care Tatăl îl atrage cu iubire la inima Sa și pe care acum, de asemenea, îl copleșește cu dovezile Sale de iubire, cu binecuvântări din belșug.... pe care acum poate, de asemenea, să le lumineze din nou cu spiritul Său. Și acum, puterea spiritului va deveni și ea vizibilă, ființa umană va prezenta daruri care par supranaturale, dar care, în fond, sunt doar acele caracteristici pe care ființa le poseda la început, fără de care o ființă perfectă este de neconceput: Ființa umană va fi plină de lumină și de putere, adică va avea cunoștințe neobișnuite, dar și capacități care, altfel, nu sunt inerente unei ființe umane. Dar el va rămâne, de asemenea, în cea mai profundă umilință, în ciuda legăturii sale acum evidente cu Dumnezeu, deoarece umilința este unul dintre atributele divine care a fost inversat în opusul său doar prin cădere. Și astfel, și voi, oamenii, va trebui să vă străduiți mereu să ajungeți la adevărata umilință, dacă vreți ca spiritul Meu să devină eficient în voi, căci oricine poartă încă în sine o scânteie de aroganță nu s-a desprins încă de adversarul Meu și va trebui să depună un efort constant pentru a-l ține în lanțurile sale. Iar lumea îi oferă multe ocazii de a face acest lucru, astfel încât ființa umană caută mereu mai multă faimă și onoare și privește cu dispreț tot ceea ce este mic și umil. Dar și aceasta este o dovadă certă a afilierii sale la adversar, pe care voi, oamenii, nu ar trebui să o ignorați și să vă feriți de astfel de atitudini interioare care sunt cu adevărat încă departe de adevărata umilință. Dar dacă vreți ca Eu Însumi să devin puternic în voi, atunci trebuie să fiți conștienți și de slăbiciunea voastră, căci Eu nu acord harul Meu decât celor umili....

Amin