• Back

생명. 사람 안의 하나님의 불씨를 깨우는 일.

사람의 안의 하나님의 영의 불씨는 그의 실제적인 생명이다. 그러므로 사람 안의 영이 깨어나면, 이 영이 자신의 역사를 시작함으로, 영적인 생활이 시작되면, 비로소 그가 거듭났다고 할 수 있다. 사람이 영적으로 거듭났을 때, 세상적인 탄생이 비로소 의미가 있고, 목적을 이룬 것이다. 비록 그가 혼과 영을 이성적으로 따로 구분할 수 없을 지라도, 인간의 혼 안의 하나님의 불씨의 존재를 의식적으로 인정한 것이다.

왜냐면 영이 혼과 하나가 되는 일은 이에 대해 전혀 알지 못하고, 일어날 수 있는 과정이기 때문이고, 영과 혼이 하나가 됐을 때, 그에게 비로소 이런 깨달음을 줄 수 있기 때문이다. 왜냐면 그러면 영이 비로소 혼에게 혼이 영과 하나가 되는 일이 무엇인지 설명해줄 수 있기 때문이다. 그러면 혼은 이제 더욱 자신의 영과 더욱 긴밀하게 하나가 되려고 하고, 영으로부터 많은 지식을 얻는다. 사람은 이제 비로소 산다. 다시 말해 자신의 지식을 활용하고, 이제 의식적으로 하나님 나라를 추구하고, 얻은 지식을 열심히 전파하는 일을 하며, 이웃에게 깨달음을 전해주려고 한다.

인생은 지속적인 활동이다. 사람이 자기 안의 하나님의 불씨를 깨우지 않고 세상적으로 살수 있지만, 다시 말해 세상적으로 활동하며, 자신의 육체와 세상 목표를 위해, 인생을 살 수 있지만, 그러나 이 삶은 예수 그리스도가 말한, 예수 그리스도를 믿는 자에게 약속된, 지속되는 진정한 삶이 아니다. 진정한 삶은 영적인 삶이고, 쇠하지 않는, 진정한 생명을 얻는 일이 이 땅의 삶의 목적이다. 사람 안의 영이 생명으로 깨어나면, 비로소 이 땅의 삶의 목적을 이룬 것이다. 이러한 영의 거듭남은 가장 추구할 만한 일이다. 왜냐면 영의 거듭남이 사람의 혼에게 말할 수 없는 유익을 주기 때문이다.

이 땅이 제공하는 것은 단지 육체를 위한 것이고, 절대로 혼을 위한 것이 아니다. 그럴지라도 영이 혼에게 제공하는 것은 혼을 쾌활하게 하며, 기쁨을 주고, 혼에게 양식이고, 즉 생명의 능력이고, 귀한 것이며, 쇠하지 않고, 행복하게 하며 열심히 일하게 함으로, 생명의 활력소라고 부를 만하다. 왜냐면 영의 거듭남이 이뤄지지 않았을 때, 혼을 위협했고 거부할 수 없게 혼의 일부분이었던 죽음이 더 이상 가능하지 않기 때문이다.

육체는 그 안에 하나님의 불씨를 보관하는 겉형체이다. 사람이 겉형체를 분해시킬지는, 그가 자기 안의 신적인 존재가 생명으로 깨어나도록 추구할지는 그의 자유의지에 달려 있다. 이제 의지를 가진 혼이 겉형체를 통과하려고 하면서, 하나님의 영에게 향하고, 이 세상의 모든 소원을 포기하고, 스스로 부족한 점과 죄들로부터 자유롭게 되려고 하면서, 사랑을 행함으로 겉형체를 분해하려고 한다면, 하나님의 영이 활동하기 시작할 것이다. 영은 인간의 혼과 접촉하고, 혼이 자신을 극복하도록 돕고, 혼에게 항상 조언과 가르침을 줄 것이다. 혼이 영의 인도에 자신을 맡길 때, 영이 혼을 인도하게 될 것이다.

이제 사람 안의 하나님의 불씨가 인도자가 되고, 이는 진실로 올바른 일이다. 이제 영과 혼은 더 이상 서로 대항하지 않고, 하나가 되어, 목표를 향한다. 그들은 영원한 본향을 추구하고, 그가 아직 이 땅에서 거할지라도, 육체와 이 세상과 이 세상의 모든 것에 관심을 두지 않는다. 그가 세상 것에 대해 무관심해도, 그는 생명력이 넘친다. 왜냐면 그의 영이 쉬지 않고 역사하기 때문이다.

사람은 단지 영의 나라를 위해, 하나님 나라를 위해 일하고, 쉬지 않고 자신에 대한 작업을 하고, 이웃을 위해 일하고, 쉬지 않고 활동하게 된다. 왜냐면 그 안의 영의 불씨가, 할 일 없이 쉬게 하지 않기 때문이다. 할 일 없이 쉬는 일은 영원가운데는 가장 큰 고통이고, 죽음과 같고, 그를 망하게 하기 때문에, 할 일 없이 쉬는 일을 인간의 혼에게 주어지는 가장 힘든 운명으로 여기고 두려워해야 한다. 그러나 영이 생명력이 있게 되었다면, 영원히 더 이상 죽음은 없다. 왜냐면 영은 죽을 수 없고, 영이 혼을 자신에게 이끌어 영원한 생명과 영원한 영광으로 인도하기 때문이다._>아멘

Viața.... Trezirea scânteii divine în ființa umană....

Scânteia spirituală divină din ființa umană este viața actuală a ființei umane și, prin urmare, se poate vorbi de renaștere doar atunci când spiritul din ființa umană a fost trezit, când își poate începe activitatea și astfel începe viața spirituală.... Ființa umană renaște apoi în spirit, deoarece nașterea sa pământească nu are sens și scop decât după ce a avut loc renașterea spirituală. Scânteia spirituală divină a fost recunoscută (în mod conștient) de sufletul ființei umane, chiar dacă aceasta nu poate încă să facă distincția intelectuală între cele două concepte de suflet și spirit. Pentru că unitatea dintre spirit și suflet este un proces care poate avea loc fără ca ființa umană ca atare să aibă cunoștință de ea, deoarece această cunoaștere îi este transmisă doar după ce a avut loc unificarea dintre suflet și spirit. Pentru că numai atunci spiritul poate lumina sufletul în legătură cu ceea ce înseamnă unificarea spiritului cu sufletul și numai atunci sufletul se străduiește să ajungă la o uniune tot mai intimă cu spiritul său și să accepte de la acesta cele mai bogate cunoștințe. Și abia acum trăiește ființa umană, adică își folosește cunoștințele și acum lucrează în mod conștient pentru Împărăția lui Dumnezeu; este activ în mod sârguincios pentru a răspândi cunoștințele pe care le-a dobândit și pentru a le oferi semenilor săi.... Viața este o activitate constantă.... Este adevărat că și ființa umană trăiește pământesc fără să fi trezit scânteia divină din ea însăși, adică este activă pământesc și astfel creează pentru viața sa pământească, pentru trupul său și pentru scopurile sale pământești. Dar aceasta nu este viața adevărată, viața care dăinuie, viața despre care a vorbit Iisus Hristos, viața pe care a promis-o celui care crede în El...... Căci adevărata viață este viața duhovnicească, care este veșnică și pe care scopul vieții pământești este de a o dobândi. Doar atunci când spiritul din ființa umană este trezit la viață se împlinește scopul vieții pământești. Iar această renaștere a spiritului este cel mai de dorit lucru, pentru că aduce sufletului uman un profit inestimabil. Ceea ce oferă pământul este nimic permanent și este de folos doar trupului, dar niciodată sufletului. Însă ceea ce spiritul oferă sufletului este pentru el răcorire și înviorare, este hrană pentru el, deci tărie pentru viață; este un bun delicios care nu mai poate trece, care face fericit și împinge la o activitate sârguincioasă și poate fi numit, de aceea, elixirul vieții, pentru că acum nu mai este niciodată posibilă moartea, care mai înainte amenința sufletul și care, de asemenea, i-ar fi revenit inevitabil dacă nu ar fi avut loc renașterea spirituală. Corpul trupesc este carapacea care reține scânteia divină în sine, iar acum depinde de voința liberă a ființei umane dacă va sparge carapacea, dacă se va strădui să trezească la viață divinul din el însuși. Iar dacă sufletul, purtător al voinței, se îndreaptă spre spiritul divin încercând să pătrundă învelișul, eliberându-se de toate dorințele pământești, de vicii și de infirmități, dacă încearcă să dizolve învelișul prin activitate iubitoare..., scânteia spirituală divină va începe să se agite, va intra în contact cu sufletul ființei umane, îl va ajuta să se autodepășească, îi va șopti în permanență sfaturi și instrucțiuni, iar acum va ghida sufletul de îndată ce acesta se lasă ghidat de ea. Și acum scânteia divină din ființa umană preia conducerea, iar acest lucru este cu adevărat drept... Acum, spiritul și sufletul nu mai sunt în contradicție unul cu celălalt, ci își urmăresc unitar scopul.... ei se îndreaptă spre casa eternă și ignoră trupul, pământul și tot ceea ce este pământesc, deși ființa umană locuiește încă pe Pământ. Ființa umană este vie chiar dacă este indiferentă față de lucrurile pământești, deoarece spiritul său este în permanență viu și activ. Omul creează numai pentru împărăția spirituală, pentru împărăția lui Dumnezeu, lucrează asupra sa și asupra semenilor săi, este permanent activ, căci scânteia spirituală din el nu-i permite niciodată să se odihnească, să se odihnească degeaba, ceea ce este perisabil pentru că este sinonim cu moartea.... cu o stare care este agonizantă în eternitate și care, prin urmare, ar trebui să fie temută ca fiind cea mai rea soartă pe care o poate avea sufletul uman. Dar odată ce spiritul a venit la viață, nu mai există moarte veșnică, căci spiritul este nemuritor și atrage și sufletul la sine în viața veșnică, în slava veșnică.....

Amin