• Indietro

La sorte delle anime nell’aldilà

Ancora portate l’abito terreno, ancora la vostra anima è circondata da un involucro, che vi impedisce il volo leggero nel Regno spirituale; ancora siete legati a questa Terra. Ma verrà l’ora, dove l’anima esce dal suo involucro carnale, dove la Terra non la può più tenere e si libra in Alto, se lei stessa si è conquistata tanta forza, per elevarsi dal regno terreno in un mondo, dove per lei non esistono più ostacoli, dove può correre attraverso tempo e spazio e può godere la beatitudine in Altezze luminose. Per questo volo verso l’Alto è necessaria la forza, una forza, che non deve essere più confusa con la forza vitale, ma che la riempie, quando è entrata in un intimo legame con la Fonte di Forza dall’Eternità, con il suo Dio e Padre, quando è di nuovo ritornata a Casa nella sua Casa Paterna, dove non esiste più nessuna miseria e nessuna sofferenza, dove esiste solamente la Beatitudine e la Vita eterna. Ma l’ora della morte può significare per l’anima anche nessun grande cambiamento. Può bensì abbandonare il corpo terreno e non essere comunque libera, quando è senza forza e non può elevarsi dalle sfere terrene, perché il suo mondo di pensieri era solo la materia, perché sulla Terra si è lasciata totalmente dominare da lei e non ha mai concesso l’entrata alla Forza divina dell’Amore. Allora dimora bensì anche in sfere spirituali, cioè, si trova al di fuori di questo mondo terreno, ma ora le manca la forza vitale ed è condannata all’inattività. E questo è per l’anima uno stato di tormento, uno stato dell’impotenza ed assenza di Luce, ma è consapevole di sé stessa. La morte è il finire di un tratto di sviluppo, l’anima cambia in ogni caso il suo luogo di soggiorno. Ma quanto differente può essere ora la sfera, nella quale l’anima ora dimora. E l’uomo crea a sé stesso sulla Terra la sorte dell’anima dopo la morte. E perciò dovrebbe valutare ogni giorno come inestimabile Dono di Grazia, dovrebbe risparmiare ogni ora e sfruttarla per il bene della sua anima, non dovrebbe accontentarsi con gioie e godimenti terreni, perché le Beatitudini nel Regno spirituale li superano più di migliaia di volte. L’uomo dovrebbe sempre ricordarsi di questo, che lui stesso tiene nella mano il potere di conquistarsi una ultramisura di felicità beata, ma che poi deve anche essere pronto, di rinunciare nel breve tempo della vita terrena a ciò che crea benessere al corpo, ma che non serve all’anima. Perché l’anima è racchiusa da un involucro, dal quale si deve liberare nella vita terrena. Le scorie, che sono ancora attaccate ad un’anima, impediscono l’accesso al Raggio di Luce d’Amore di Dio. Queste devono essere dapprima dissolte, affinché ora la Luce d’Amore possa irradiare totalmente l’anima e questo ora significa anche, che l’anima dopo la sua morte può elevarsi totalmente leggera ed entrare nei campi dei beati. E lo scioglimento di quegli involucri lo svolgono: intima preghiera a Dio, opere d’amore ed anche sofferenze fisiche di genere molteplice. L’amore e la sofferenza sono i mezzi più efficaci di purificazione, l’amore e la sofferenza rendono l’uomo anche interiorizzato, l’amore e la sofferenza creano un distacco dal mondo con le sue gioie. La via dell’amore e della sofferenza è la via, che Gesù ha percorsa. Egli ha richiamato a seguirLo, ed Egli ha promesso la Vita a coloro che Lo seguono. Perché la Sua Via conduce sicura alla meta. Conduce fuori dal regno dell’oscurità nel Regno di Luce, ed Egli aiuta ognuno che Lo ama e Lo voglia seguire, anche a portare la crocetta, quando all’uomo pare troppo pesante e si rivolge per Aiuto a Lui, il Divino Portatore della Croce. Ma quando viene deposto l’involucro corporeo, allora l’anima giubila e gioisce, quando entra attraverso la porta nell’Eternità. Allora ha compiuto lo scopo della sua vita terrena, è ritornata nella sua vera Patria, dov’è l’eterna Vita e l’eterna Beatitudine.

Amen

Destinul sufletelor din lumea de dincolo....

Cât încă mai purtați haina pământească, sufletul vostru este încă închis într-un înveliș care îi refuză zborul lipsit de griji în împărăția spirituală; sunteți încă legați de acest Pământ.... Dar vine ceasul în care sufletul iese din carapacea sa trupească, când Pământul nu-l mai poate ține și se înalță în sus, când a dobândit atâta putere încât se ridică din tărâmul pământesc într-o lume în care nu mai există obstacole pentru el, unde se poate grăbi prin timp și spațiu și se poate bucura de fericire în înălțimi strălucitoare. Pentru acest zbor de fantezie, însă, este nevoie de forță.... o forță care nu mai poate fi confundată cu forța vitală, ci care îl umple atunci când a intrat în uniune intimă cu sursa de forță din eternitate, cu Dumnezeul și Tatăl său.... atunci când s-a întors acasă, în casa Tatălui său, unde nu mai există nici o dificultate și nici o suferință, unde există doar fericire și viață veșnică. Dar nici ceasul morții nu poate însemna o mare schimbare pentru suflet.... El poate într-adevăr să părăsească trupul pământesc și totuși să nu fie liber, de îndată ce este neputincios și nu se poate înălța din sferele pământești pentru că lumea sa de gândire a fost doar materie, pentru că s-a lăsat complet dominat de ea pe Pământ și nu a permis niciodată să pătrundă forța divină a iubirii. Atunci, cu siguranță, el locuiește și în sfere spirituale, adică este în afara acestei lumi pământești, dar acum îi lipsește vitalitatea și este condamnat la inactivitate. Și aceasta este o stare de agonie pentru suflet, o stare de neputință și de lipsă de lumină, dar el este conștient de el însuși. Moartea este sfârșitul unei etape de dezvoltare, sufletul își schimbă locul de reședință în fiecare caz.... dar cât de diferită poate fi sfera în care locuiește acum sufletul....? Iar omul își creează pe Pământ singur soarta sufletului său după moarte. Și de aceea trebuie să profite din plin de fiecare zi ca de un dar neprețuit al harului, să fie zgârcit cu fiecare oră și să se folosească de ea pentru mântuirea sufletului său.... nu trebuie să se mulțumească cu bucuriile și plăcerile pământești, căci fericirile din împărăția spirituală le depășesc de o mie de ori. Ființa umană ar trebui să fie mereu conștientă de faptul că este în mâinile sale să dobândească o abundență de fericire, dar că trebuie să fie pregătită să renunțe în timpul scurtei perioade de timp a vieții pământești la ceea ce creează bunăstare pentru trup, dar nu este benefic pentru suflet. Căci sufletul este închis într-un înveliș din care ar trebui să se elibereze în viața pământească. Zgura care se mai agață de un suflet împiedică raza de lumină de iubire de la Dumnezeu să intre în el.... Ea trebuie să fie dizolvată mai întâi pentru ca lumina iubirii să poată pătrunde complet în suflet, iar acest lucru înseamnă, de asemenea, că sufletul se poate înălța după moarte fără griji și poate intra pe tărâmurile celor binecuvântați. Iar dizolvarea acestui înveliș o produce: Rugăciunea intimă către Dumnezeu, faptele de iubire și, de asemenea, suferințe trupești de diferite feluri..... Iubirea și suferința sunt cele mai eficiente mijloace de purificare, iubirea și suferința îi fac pe oameni să se interiorizeze, iubirea și suferința creează o distanță față de lumea cu bucuriile ei.... Calea iubirii și a suferinței este calea pe care a mers Iisus. El a chemat la ucenicie și a promis viață celor care îl urmează. Căci calea Lui duce cu siguranță la țintă. El conduce din împărăția întunericului în împărăția luminii și, de asemenea, ajută pe oricine îl iubește și vrea să îl urmeze să poarte crucea cea mică atunci când aceasta pare prea grea pentru ființa umană și se întoarce la El, purtătorul divin al crucii, pentru ajutor..... Dar când învelișul fizic este lepădat, atunci sufletul se bucură când intră pe poarta veșniciei. Atunci și-a împlinit scopul vieții sale pe Pământ, s-a întors la adevărata sa casă, unde există viață veșnică și fericire eternă....

Amin