• Indietro

La Redenzione attraverso il servire nell’amore – Lo stato dell’obbligo e della libera volontà

Senza attività servente nessun essere si può liberare. Questo vale sia per l’essere legato come anche nella libera volontà. E’ sempre premessa l’attività servente per il raggiungimento dello stato che rende possibile di liberarsi della sua forma esteriore. Più volonteroso l’essere si sottomette all’attività servente, più rapidamente può cambiare la forma esteriore, finché circonda l’anima nell’ultima forma esteriore, il corpo di carne dell’uomo ed ora è di nuovo il compito di servire nell’amore, che l’anima deve compiere per sfuggire anche all’ultima forma esteriore e poter entrare nel Regno spirituale senza peso. Servire nell’amore è l’unica cosa che libera l’anima dal suo stato non libero e proprio a questo gli uomini badano troppo poco. Nella loro fretta ed inseguire non trovano più tempo per altri uomini, dimenticano il vero compito, perché considerano sé stessi troppo come punto centrale. Perciò rimangono legati, perché soltanto il servire nell’amore libera. Negli stadi antecedenti gli esseri sono obbligati all’attività servente attraverso la Volontà divina, si trovano in un certo stato dell’obbligo, in modo che devono eseguire l’attività che Dio ha assegnato loro. Ma come uomo la Volontà divina esce in quanto Egli lascia pensare ed agire l’uomo stesso secondo la sua volontà. Perciò non viene spinto in una attività servente, ma deve attivarsi servendo nella libera volontà. La spinta a questo dev’esistere nel cuore, quindi in lui dev’essere acceso l’amore, perché soltanto questo lo spinge ad attivarsi servendo il prossimo. Senz’amore però gli manca la spinta e l’uomo allora non adempie ciò che gli è posto come compito terreno. In questo è ammalata tutta l’umanità. Essere attivo nell’amore richiede un maggior superamento di sé stesso, finché l’uomo non sta ancora nell’amore. Ma se la fiamma dell’amore è accesa nel suo cuore, allora non può fare altro che attivarsi nell’amore, perché l’amore è la Forza, la Forza però non può mai essere inattiva, stimolerà sempre all’attività, quindi a volersi manifestare e cioè in un modo che rende felice il prossimo. Così l’uomo serve colui che vuole rendere felice e con ciò si libera dalla sua colpa di una volta, quando voleva dominare nell’arroganza. Perciò il servire significa per lui una liberazione da una catena sopportata per tempi infiniti e rende contemporaneamente non necessaria la forma esteriore, in modo che quindi l’anima possa deporre l’ultima forma esteriore, perché così ha dimostrato che ha rinunciato alla sua predisposizione di un tempo contro Dio, che non è più contro Dio, ma è diventata amore, quindi si trova nella stessa Volontà di Dio, di conseguenza ha superato totalmente la separazione da Dio, è diventata una con Lui. L’unificazione con Dio significa spiritualizzazione, quindi la formazione terrena è ora diventata inutile ed è stato tolto dall’anima ogni peso. L’unificazione con Dio può però aver luogo solamente nell’amore. Le opere dell’amore producono l’avvicinamento a Dio, dato che Dio E’ presente in ogni opera d’amore. Ma chi si porree per meta l’avvicinamento a Dio, è già nell’amore, perché desidera essere unito con Lui, perché ama Dio. Quindi attraverso il desiderio è anche diventato libero dal potere avverso. Ha redento sé stesso attraverso l’amore.

Amen

Mântuirea prin slujirea în dragoste.... Trebuie să declare și voința liberă....

Fără o activitate de slujire, nicio ființă nu se poate răscumpăra. Acest lucru este valabil atât pentru ființele legate, cât și pentru cele cu voință liberă. Activitatea de slujire este întotdeauna o condiție prealabilă pentru atingerea stării care îi permite să se elibereze de forma sa exterioară. Și cu cât ființa se supune cu mai multă bunăvoință activității de slujire, cu atât mai repede își poate schimba forma exterioară până la ultima formă exterioară, trupul trupesc al ființei umane, care înconjoară sufletul, iar acum slujirea cu iubire este din nou sarcina pe care sufletul trebuie să o îndeplinească pentru a scăpa și de ultima formă exterioară și pentru a putea intra nestingherit în împărăția spirituală. Slujirea în iubire este singurul lucru care eliberează sufletul din starea de lipsă de libertate și tocmai acestui lucru oamenii îi acordă atât de puțină atenție. În agitația lor, ei nu mai găsesc timp pentru ceilalți, uită de adevărata sarcină, pentru că se consideră prea mult în centrul atenției. Și de aceea ei rămân legați, căci numai slujirea în iubire răscumpără. În stadiile preliminare, ființele sunt determinate de voința divină să fie în activitate de slujire, ele sunt într-o anumită stare de constrângere, astfel încât trebuie să desfășoare activitatea pe care Dumnezeu le-a încredințat-o. Dar, în calitate de om, voința divină este exclusă în măsura în care El lasă ființa umană să gândească și să acționeze în conformitate cu voința Sa. Prin urmare, el nu este forțat să servească, ci trebuie să fie activ într-un mod de servire de bunăvoie. Impulsul de a face acest lucru trebuie să fie prezent în inima sa, astfel încât dragostea trebuie să fie aprinsă în el, căci numai aceasta îl îndeamnă să fie în slujba aproapelui său. Fără iubire, însă, îi lipsește impulsul și atunci ființa umană nu-și îndeplinește sarcina pământească. Și asta este ceea ce afectează întreaga umanitate....

Pentru a fi activ în iubire este nevoie de cea mai mare depășire de sine, atâta timp cât ființa umană nu se află încă încă în iubire. Dar odată ce flacăra iubirii a fost aprinsă în inima sa, el nu poate să nu fie activ în iubire, pentru că iubirea este forță, dar forța nu poate rămâne niciodată inactivă, ea va stimula întotdeauna activitatea, deci va dori să se exprime și, într-adevăr, într-un mod care îi face fericiți pe semeni. Și astfel, ființa umană îl servește pe cel pe care vrea să-l mulțumească și astfel se eliberează de fosta sa vină.... pentru că a vrut să domnească în aroganță..... Prin urmare, slujirea înseamnă pentru el o eliberare dintr-o robie îndurată timp nesfârșit și, în același timp, face ca forma exterioară să devină inutilă, astfel încât sufletul poate renunța la ultima sa formă exterioară, pentru că astfel a dovedit că a renunțat la vechea sa atitudine împotriva lui Dumnezeu, că nu mai este împotriva lui Dumnezeu, ci a devenit iubire, astfel că se află în voința asemănătoare lui Dumnezeu, în consecință, a depășit complet separarea de Dumnezeu, astfel că a devenit una cu El. Unirea cu Dumnezeu înseamnă spiritualizare, astfel încât schimbarea formei pământești a devenit acum inutilă și toată povara a fost luată de pe suflet. Cu toate acestea, unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc decât în iubire. Lucrările iubirii duc la apropierea de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este prezent în fiecare lucrare a iubirii. Dar oricine a făcut din apropierea de Dumnezeu scopul său, se află deja în iubire, pentru că dorește să se unească cu El pentru că Îl iubește pe Dumnezeu. Și astfel, prin dorință, el se eliberează și de violența adversă.... El s-a răscumpărat prin iubire....

Amin