• Retour

La damnation éternelle

La Miséricorde de Dieu ne connaît pas de frontières, l'Amour de Dieu est infini, Sa Patience est incommensurable, et donc Ses créatures ne peuvent pas se perdre éternellement, autrement Il ne serait pas parfait. Donc il est erroné de parler de damnation éternelle, si avec cela on entend le concept de temps qui doit désigner quelque chose qui ne finit jamais. Parce qu'une telle damnation éternelle signifierait alors quelque chose de totalement perdu pour Dieu, donc de la substance animique qui aurait été cédé définitivement à Son adversaire, alors qu’originairement elle était procédée de Dieu mais a été séparé de Lui par Son adversaire. Car alors cet adversaire serait plus grand que Dieu, il serait d’une certaine manière victorieux et supérieur à Dieu dans son pouvoir et sa force, ce qui ne pourra jamais être et ne sera jamais, parce qu'aucun être n’arrive à Sa Perfection, à Sa Force, à Son Pouvoir et à Sa Sagesse. Ce qui est procédé de Lui reste éternellement dans Sa Possession, il peut être séparé de Lui seulement temporairement, c'est-à-dire qu'il se trouve à une grande distance, parce que Lui-même le veut ainsi. Mais même cette distance n'est pas un état durable, parce que l'être, pour être bienheureux, doit être touché par le Rayonnement de la Force de Dieu et, si lui-même n'en a pas la volonté, il est saisi par l'Amour et la Miséricorde de Dieu qui veut lui préparer un état de béatitude. Une éternelle damnation serait donc à l'opposé de l'Amour et de la Miséricorde de Dieu, ou bien ceux-ci seraient limités, et de ce fait la Perfection de Dieu subirait une diminution. Un Être sublimement parfait n'a pas de faiblesses humaines, et une colère éternelle serait caractéristique d’une faiblesse humaine, de même que chaque état de punition d’une durée éternelle ne pourrait pas être appelé un Principe divin, parce que le Divin est marqué par l'Amour. Mais l'Amour sauve et aide, il pardonne et rend heureux et il ne repoussera jamais tout seul quelque chose éternellement. À l'adversaire de Dieu par contre il manque le Principe divin, l'Amour, et son but sera toujours de tirer éternellement en bas toute la substance animique. Et c’est lui qui trompe les hommes sur le concept d'Éternité, qui cherche à représenter Dieu comme cruel et dur, pour étouffer en lui l'amour, car lui-même ne connaît pas de Compassion et donc il cherche sans scrupule à rendre malheureuse les âmes et il voudrait leur enlever toute possibilité d'Aide, pour les ruiner éternellement. Et il trouve des disciples volontaires pour sa doctrine de damnation éternelle lorsqu’ils ne reconnaissent pas Dieu dans Son Amour infini, autrement ils ne pourraient pas donner de crédit à cette doctrine. Mais aux hommes il sera toujours transmis la Vérité, et l’erreur sera mise en évidence, pour que Dieu soit reconnu comme un Être parfait et aimé, pour que les hommes Le suivent et méprisent Son adversaire.

Amen

Damnarea veșnică....

Mila lui Dumnezeu nu cunoaște limite, dragostea lui Dumnezeu este infinită, răbdarea Lui este nemăsurată și, prin urmare, creaturile Lui nu pot pieri veșnic, altfel El nu ar fi perfect. Prin urmare, este de asemenea greșit să vorbim de damnare veșnică dacă aceasta trebuie înțeleasă ca un concept de timp care este menit să însemne ceva fără sfârșit. Căci o astfel de damnare veșnică ar însemna atunci ceva complet pierdut pentru Dumnezeu.... adică ceva care este cedat în cele din urmă adversarului Său, care inițial a ieșit de la Dumnezeu și a fost smuls de la El de către adversarul său..... Dar atunci acest adversar ar fi mai mare decât Dumnezeu, ar fi învingător, ca să spunem așa, și superior lui Dumnezeu în putere și în tărie, ceea ce, totuși, nu este și nu poate fi niciodată, căci nici o ființă nu se poate apropia de perfecțiunea Lui, de tăria, puterea și înțelepciunea Lui. Ceea ce a ieșit din El rămâne veșnic în posesia Lui, doar temporar separat de El, adică stând la cea mai mare distanță, pentru că așa vrea el însuși. Totuși, chiar și această distanță nu este o stare permanentă, pentru că ființa, pentru a fi fericită, trebuie să fie atinsă de emanația de putere a lui Dumnezeu, și dacă nu are voința de a o face ea însăși, este cuprinsă de iubirea și mila lui Dumnezeu care vrea să-i pregătească starea de fericire. Condamnarea veșnică ar contrazice, prin urmare, și dragostea și mila lui Dumnezeu, altfel acestea ar fi limitate, ceea ce ar duce la o pierdere a perfecțiunii lui Dumnezeu. O ființă suprem de perfectă nu are slăbiciuni umane, dar mânia veșnică ar fi o caracteristică umană inferioară, așa cum orice stare de pedeapsă cu durată eternă nu ar putea fi numită principiu divin, căci divinul este caracterizat de iubire.... Iubirea, însă, salvează și ajută, iartă și face fericit și nu va îndepărta niciodată nimic pentru totdeauna. Pe de altă parte, adversarului lui Dumnezeu îi lipsește principiul divin, iubirea, iar scopul său va fi întotdeauna acela de a atrage veșnic ființa la sine. Și el este cel care confundă conceptul de veșnicie al oamenilor, care încearcă să îl prezinte pe Dumnezeu ca fiind nemilos și aspru pentru a înăbuși dragostea pentru El.... el este cel care nu cunoaște nici el însuși mila și de aceea caută să facă sufletele mizerabile fără ezitare, care vrea să le priveze de orice posibilitate de ajutor pentru a le ruina pentru totdeauna. Și găsește adepți de bunăvoie ai învățăturii sale despre damnarea veșnică...., toți cei care nu îl recunosc pe Dumnezeu în iubirea Sa infinită, altfel nu ar fi capabili să creadă această învățătură. Cu toate acestea, adevărul va fi întotdeauna transmis oamenilor, iar eroarea va fi luminată în mod orbitor, astfel încât Dumnezeu va fi recunoscut și iubit ca fiind cea mai perfectă Ființă, astfel încât oamenii i se vor alătura și Îl vor detesta pe adversarul Său....

Amin