• Zurück

Unerreichbarkeit Gottes.... Erkennen Seines Wesens....

Keines Menschen Geist kann Mich erfassen, solange er sich nicht mit Mir vereinigt hat, mit Meinem Vatergeist von Ewigkeit, und es ist die Vereinigung mit Mir ein Akt, der höchste Bereitwilligkeit, in Meinen Willen einzugehen, voraussetzt, also ein Angleichen an Mein Urwesen bedeutet. Erst was mit Mir eins geworden ist, kann Mich erkennen, ansonsten es nur ein Glaube ist, aber keine volle Erkenntnis. Des Menschen Geist hat wohl die Fähigkeit zur Erkenntnis, doch niemals allein, sondern nur im Zusammenschluß mit Mir. Er ist ein Funke Meines ewigen Vatergeistes, er ist Mein Anteil, der von Mir ausgegangen ist, der mit Mir unablässig in Verbindung steht, aber erst durch den Willen des Menschen in den Zustand gebracht wird, wo er in Funktion treten kann. Und dieser Wille muß sich Mir unterordnen, dann kann der Geistesfunke im Menschen tätig werden. Doch lange Zeit kann oft vergehen, bevor der Mensch durch seinen Willen den Geist in sich erweckt, und diese Zeit ist verloren für die Ewigkeit. Im Zustand der Unkenntnis ist der Erdengang des Menschen ergebnislos für die Seele, denn sie lebt dann nur der Welt, sie begreift noch nicht den Sinn und Zweck ihres Erdenwandels, sie ist noch nicht mit dem Geist in sich in Berührung getreten und völlig blind. Erst das Erwachen des Geistesfunken im Menschen sichert der Seele die Aufwärtsentwicklung, das Ausreifen. Denn der Geist, so er wach ist, beeinflußt die Seele, sich abzuwenden von der Welt und auf seine Stimme zu hören, und nun beginnt es zu dämmern, das Dunkel wird durchbrochen von dem Licht.... der Geist klärt die Seele auf über Mich als Wesenheit, über Mein Wirken und Meine ständige Fürsorge an Meinen Geschöpfen. Der Geist im Menschen leitet ihn in die Wahrheit, er vermittelt ihm ein Wissen, das von außen ihm nicht zugetragen werden kann, weil es ihm dann völlig unverständlich dargestellt würde oder er kein Fassungsvermögen dafür hätte. Der Geist drängt nun die Seele fortgesetzt zur Vereinigung mit Mir, weil er selbst Mein Anteil ist und auch die Seele zu sich herüberziehen will, also deren Ziel gleichfalls die Vereinigung mit Mir sein soll. Erst in einem bestimmten Reifegrad beginnt der Mensch Verständnis zu haben für Mein Wesen, wenngleich es von ihm ewiglich nicht ergründet werden kann in seiner ganzen Tiefe. Als Mensch faßt er es nicht, und auch als Lichtwesen steht es noch in weitem Abstand von Mir, wenn auch von Meiner Kraft durchflutet, so daß es überaus selig ist. Mein Wesen restlos zu ergründen ist unmöglich, denn Ich überstrahle alles an Licht und Kraft und bin somit etwas Unfaßbares für jegliches Wesen, selbst wenn es in der Vollkommenheit den höchsten Grad erreicht hat. Denn würde Ich ergründet werden können, so wäre Ich nichts Unbegrenztes sowohl in der Vollkommenheit als auch in der Macht. Doch eben das Nicht-Ergründbare ist für ein Lichtwesen das Beseligende, daß es zu Mir emporblicken kann und immer tiefere Liebe für Mich empfindet, daß es Mich ständig anstrebt, Mich begehrt und ständig Erfüllung seines Verlangens findet. Daß Ich für das Wesen unerreichbar bin, erhöht seine Liebe, weil es Meine Liebe zu ihm als größtes Geschenk empfindet im Bewußtsein Meiner Unerreichbarkeit. (10.4.1950) Doch wiederum ist Mein Geschöpf untrennbar mit Mir verbunden.... Seine selbstverschuldete Unvollkommenheit, sein gänzlich Meinem Urwesen widersprechender Zustand beschränkt nicht Meine Liebe zu ihm und kann Mich ewig nicht dazu veranlassen, es von Mir zu verstoßen, also Mich von ihm zu trennen.... So unerreichbar Ich auch dem Wesen bin, so steht es doch mit Mir in Zusammenhang, es gehört zu Mir, weil es aus Meiner Kraft hervorgegangen ist und also ureigentlich ein Teil von Mir ist. Und diese Zusammengehörigkeit soll nun ihre Krönung finden in dem bewußten Zusammenschluß von seiten des Wesens, es soll durch sein Zustreben zu Mir sich in den Seligkeitszustand versetzen, weil, um Meine Liebe fühlen und sie als Seligkeit empfinden zu können, unbedingt der Wille des Wesens Mir zugewandt sein muß. Es darf keinerlei Widerstand mehr in dem Wesen stecken. Es muß zu Mir wollen, um von Mir emporgehoben zu werden, und dieses Emporheben, das Zu-Mir-Ziehen, ist ein nie endender Zustand in der Ewigkeit.... Niemals erreicht das Wesen das letzte Ziel, doch ständig kommt es Mir näher, eine Gewißheit, die euch als Mensch auf Erden noch unverständlich ist. Doch die Seligkeit des Wesens liegt im ständigen Verlangen und Erfüllen.... Ein Wesen, das restlos befriedigt wäre, würde kein Verlangen mehr empfinden können und darum auch die Beseligung der Erfüllung vermissen. Ich aber will, daß Meine Kinder Mir ständig zustreben, Ich will ständig geben, daher auch ständig begehrt werden.... Und so werde Ich als letztes Ziel die Wesen zu höchster Liebe und Sehnsucht anregen, doch immer über Meinen Geschöpfen stehend, nicht aus mangelnder, sondern aus übergroßer Liebe, denn Ich will Seligkeit bereiten, die nie aufhört, weil Meine Liebe niemals aufhören kann bis in alle Ewigkeit....

Amen

Inaccesibilitatea lui Dumnezeu.... Cunoașterea Ființei Sale....

Nici un spirit uman nu Mă poate cuprinde atâta timp cât nu s-a unit cu Mine, cu eternul Meu Spiri părintesc, iar unirea cu Mine este un act care necesită cea mai mare disponibilitate de a intra în voința Mea, deci înseamnă o aliniere la natura Mea fundamentală. Numai cel care a devenit una cu Mine Mă poate recunoaște, altfel este doar credință, dar nu cunoaștere deplină. Spiritul uman are cu siguranță capacitatea de a recunoaște, însă niciodată singur, ci doar în uniune cu Mine. Este o scânteie a Spritului Meu părintesc etern, este partea Mea care provine din Mine, care este în contact permanent cu Mine, dar care este adusă în starea în care poate deveni activă doar prin voința ființei umane. Iar această voință trebuie să Mi se subordoneze Mie, atunci scânteia spirituală din ființa umană poate deveni activă. Dar adesea poate trece mult timp până când ființa umană trezește spiritul din ea însăși prin voința sa, iar acest timp este pierdut pentru eternitate. În starea de ignoranță, progresul pământesc al ființei umane este fără rod pentru suflet, deoarece atunci el trăiește doar în lume, nu înțelege încă sensul și scopul schimbării sale pământești, nu a luat încă contact cu spiritul din el însuși și este complet orb. Numai trezirea scânteii spirituale din ființa umană asigură dezvoltarea ascendentă a sufletului, maturizarea sa. Pentru că spiritul, dacă este treaz, influențează sufletul să se îndepărteze de lume și să-i asculte glasul, iar acum începe să se lumineze, întunericul este străpuns de lumină.... spiritul luminează sufletul despre Mine ca Ființă, despre lucrarea Mea și despre grija Mea constantă pentru creațiile Mele vii. Spiritul din ființa umană îl călăuzește spre adevăr, îi transmite cunoștințe care nu îi pot fi transmise din exterior, deoarece atunci i s-ar prezenta în mod complet incomprehensibil sau nu ar avea capacitatea de a le primi. Spiritul îndeamnă acum continuu sufletul să se unească cu Mine, deoarece el însuși este partea Mea și vrea, de asemenea, să atragă sufletul la sine, astfel că scopul său ar trebui să fie, de asemenea, unificarea cu Mine. Doar într-un anumit stadiu de maturitate, ființa umană începe să înțeleagă natura Mea, chiar dacă nu va putea niciodată să o pătrundă în toată profunzimea ei. Ca ființă umană, nu o poate înțelege și, chiar și ca ființă de lumină, se află încă la o mare distanță de Mine, deși este inundată de puterea Mea, astfel încât este extrem de fericită. Este imposibil să-Mi înțelegeți complet natura, deoarece Eu depășesc totul în lumină și putere și sunt, prin urmare, ceva de neînțeles pentru orice ființă, chiar dacă a atins cel mai înalt grad de perfecțiune. Căci dacă aș putea fi deslușit, nu aș fi deloc nelimitat atât în perfecțiune, cât și în putere. Și totuși, tocmai ceea ce este de neînțeles este cel mai fericit lucru pentru o ființă de lumină, faptul că poate să privească spre Mine și să simtă o iubire tot mai profundă pentru Mine, că se străduiește în mod constant spre Mine, că Mă dorește și că găsește în mod constant împlinirea dorinței sale. Faptul că Eu sunt de neatins pentru ființă îi sporește iubirea, pentru că simte iubirea Mea pentru ea ca pe cel mai mare dar în conștientizarea inaccesibilității Mele. (10.4.1950) Încă o dată, ființa Mea creată este indisolubil unită cu Mine.... Imperfecțiunea ei autoprovocată, starea ei complet contradictorie cu ființa Mea fundamentală, nu limitează iubirea Mea pentru ea și nu Mă poate determina în veci să o resping de la Mine, deci să Mă separ de ea.... Oricât de inaccesibilă sunt pentru ființă, ea are totuși o legătură cu Mine, Îmi aparține pentru că a apărut din puterea Mea și este astfel o parte primordială a Mea. Iar această unitate își va găsi acum punctul culminant în unirea conștientă din partea ființei, prin strădania ei spre Mine se va plasa în starea de beatitudine, deoarece pentru a putea simți iubirea Mea și a o trăi ca beatitudine, voința ființei trebuie neapărat să fie îndreptată spre Mine. Nu trebuie să mai existe nicio rezistență în ființă. Ea trebuie să vrea să vină la Mine pentru a fi înălțată de Mine, iar această înălțare, această atragere spre Mine, este o stare nesfârșită în eternitate.... Ființa nu ajunge niciodată la scopul final, dar se apropie în mod constant de Mine, o certitudine care este încă de neînțeles pentru voi, ca ființe umane de pe Pământ. Cu toate acestea, fericirea ființei constă în dorința și împlinirea ei constantă.... O ființă care ar fi complet satisfăcută nu ar mai putea simți dorința și, prin urmare, ar rata și fericirea împlinirii. Dar Eu vreau ca copiii Mei să se străduiască în mod constant spre Mine, vreau să dăruiesc în mod constant, de aceea vreau și să fiu dorit în mod constant.... Și astfel, ca scop final, voi stimula ființele la cea mai mare iubire și dorință, stând însă mereu deasupra creațiilor Mele vii, nu din cauza lipsei de iubire, ci din cauza abundenței de iubire, pentru că vreau să pregătesc o fericire care nu va înceta niciodată, deoarece iubirea Mea nu se poate opri până la eternitate....

Amin