• Zurück

Vererbung.... Anlagen.... Eltern....

Der Erdenlauf des Menschen entspricht seiner Veranlagung, d.h., seiner Seele haften Fehler und Mängel an, von denen sie frei werden soll durch ihren Erdenlebenswandel. Es sind diese Fehler und Schwächen nicht bei jedem Menschen gleich, und zwar darum, weil eine jegliche Seelensubstanz zuvor eine andere Außenform belebt hat, in welcher nun gewisse Sonderlichkeiten, gute oder schlechte, mehr oder weniger stark entwickelt wurden. Folglich werden auch die Menschen in ihrer Wesensart ganz verschieden sein und benötigen also auch verschiedene Erziehungsmittel, um das zu fördern, was gut ist in ihnen, und das zu überwinden, was mangelhaft oder schlecht genannt werden kann. Es wäre nun gänzlich falsch, anzunehmen, daß alle Seelen gleichgestaltet sind bei dem Moment ihrer Verkörperung auf Erden. Es sind vielmehr so vielerlei Unterschiede, und es führt der Mensch diese Verschiedenheit der Wesen auf die "Vererbung" zurück. Es mag wohl auch nach außen so erscheinen, als hätten die Kinder für ihre Erdenlaufbahn eine gewisse Belastung in Kauf zu nehmen, und zwar Eigenheiten ihres Wesens, die sowohl förderlich als auch hinderlich sein können zur geistigen Entwicklung, für die sie aber nicht zur Verantwortung gezogen werden könnten, weil ihrer Begründung nach das "Erbgut" ohne eigenes Verschulden mitspricht, also es entsprechend mehr Kraft erfordert, diese angeborenen Fehler zu bekämpfen und zu überwinden. Es muß der Mensch gegen alle seine Fehler ankämpfen und an sich arbeiten, um die Seelenreife zu erlangen. Und so in ihm besondere Triebe vorherrschend sind, soll er sich darüber klar sein, daß nicht die elterliche Veranlagung das Wesen des Menschen bestimmt, sondern der Mensch gerade jene Schwächen und Fehler aus den unendlich vielen Verkörperungen vor dem Stadium als Mensch zu seiner Wesensart werden ließ, in denen das Wesen sich wohl fühlte und nichts dazu tat, um frei zu werden von solchen Fehlern und Mängeln. Und nun auf Erden hat es wohl den Willen dazu, aber eine gewisse Schwäche. Und es empfindet seinen Mangel als gutes Recht, weil es diese als unverschuldet mitbekommen ansieht. Und doch war es sein freier Wille, sich jenen Menschen zuzugesellen für die Zeit seines Erdenwandels, die ähnlich sind (in = d. Hg.) ihrer Wesensart. Gerade dieses gleiche Wesen hatte Anziehungskraft für die Seele, die sich zu verkörpern sucht, und folglich spricht man allgemein von Vererbung, obgleich die leiblichen Eltern keinen Anteil haben an der Wesensart der Seelen, die sie zu betreuen haben während der Erdenzeit. Und also muß auch eine jede Seele die Arbeit der Höherentwicklung selbst in Angriff nehmen. Sie Škann niemals von einem Mitmenschen, auch von den leiblichen Eltern nicht, ihr abgenommen werden. Desgleichen sind die Eltern schuldlos an der Veranlagung ihrer Kinder, wenn es auch den Anschein hat, als haben die Kinder unter dem Erbe der Eltern zu leiden. Jedes Wesen trägt die Verantwortung für sich selbst, nur daß der Mensch als solcher hingewiesen werden soll, solange er der Obhut der leiblichen Eltern noch anvertraut ist, an sich selbst zu arbeiten. Denn die Arbeit an seiner Seele muß jeder Mensch selbst vollbringen, ansonsten er nicht frei werden kann von seiner einstigen Sündenschuld....

Amen

(Dieser Teil der Kundgabe wurde von einer fremden Hand geschrieben, d. Hg.)

Ereditate.... Atașament.... Părinți....

Parcursul pământesc al omului corespunde dispoziției sale, adică sufletul său este afectat de greșeli și defecte de care ar trebui să se elibereze prin viața sa pământească. Aceste defecte și slăbiciuni nu sunt aceleași la fiecare ființă umană, și anume pentru că fiecare substanță sufletească a trăit anterior într-o altă formă exterioară în care anumite particularități, bune sau rele, au fost dezvoltate într-o măsură mai mare sau mai mică. În consecință, oamenii vor fi, de asemenea, destul de diferiți în natura lor și, prin urmare, vor avea nevoie și de mijloace diferite de educație pentru a promova ceea ce este bun în ei și pentru a depăși ceea ce poate fi numit deficitar sau rău. Acum ar fi complet greșit să presupunem că toate sufletele au aceeași formă în momentul întrupării lor pe Pământ. Dimpotrivă, există atât de multe diferențe, iar omul atribuie această diferență a ființelor "eredității". În aparență, în exterior, se poate părea ca și cum copiii ar fi trebuit să accepte o anumită povară pentru parcursul lor pământesc, și anume particularități ale naturii lor care pot fi atât benefice, cât și perturbatoare pentru dezvoltarea spirituală, dar pentru care nu ar putea fi considerați responsabili, deoarece, conform raționamentului lor, "ereditatea" are un cuvânt de spus fără să aibă vreo vină, prin urmare este nevoie de o forță corespunzător mai mare pentru a lupta și a depăși aceste defecte înnăscute. Omul trebuie să lupte împotriva tuturor defectelor sale și să lucreze asupra lui însuși pentru a ajunge la maturitatea sufletului. Iar dacă în el predomină instinctele particulare, el trebuie să fie conștient de faptul că nu dispoziția părintească este cea care determină firea ființei umane, ci faptul că ființa umană a permis ca tocmai acele slăbiciuni și defecte din nenumăratele întrupări de dinaintea stadiului de ființă umană să devină firea sa, în care ființa se simțea bine și nu făcea nimic pentru a se elibera de aceste defecte și lipsuri. Și acum, pe Pământ, are cu siguranță voința de a face acest lucru, dar are o anumită slăbiciune. Și își simte neajunsurile ca pe un drept bun, deoarece consideră că acestea au apărut fără vina sa. Și totuși, a fost voința sa liberă să se alăture acelor oameni, pentru timpul umblării sale pământești, care sunt asemănători în natura lor. Tocmai această aceeași natură a avut atracție pentru sufletul care caută să se întrupeze și, în consecință, se vorbește în general de moștenire, deși părinții trupești nu au nici o cotă-parte din natura sufletelor pe care trebuie să le îngrijească în timpul cât sunt pe Pământ. Și de aceea, fiecare suflet trebuie să abordeze el însuși munca de dezvoltare superioară. Aceasta nu îi poate fi luată niciodată de către un semen, nici măcar de către părinții trupești. În același mod, părinții sunt fără vină pentru atașamentul copiiilor lor, chiar dacă se pare că aceștia suferă de pe urma moștenirii părinților lor. Fiecare ființă poartă răspunderea pentru ea însăși, cu excepția faptului că ființa umană ca atare ar trebui sfătuită să lucreze asupra ei însăși atâta timp cât este încă încredințată grijii părinților săi trupești. Căci fiecare ființă umană trebuie să lucreze asupra sufletului său însuși, altfel nu se poate elibera de fosta sa vină de păcat....

Amin

(Această parte a proclamației a fost scrisă de o mână străină, nota. Ed.)