• Indietro

L’immortalità dell’anima

La costruzione di un essere umano richiede sempre le stesse parti costituenti, corpo, anima e spirito. Il corpo, l’involucro esteriore, esegue le funzioni che l’anima determina. Quindi il corpo è soltanto l’organo, attraverso il quale viene portata all’esecuzione la volontà dell’anima. Al momento della morte l’anima non ha più bisogno di nessun organo, che le serve come sulla Terra, quindi nell’Opera di Creazione visibile, perché il suo luogo di soggiorno cambia e lei passa in regioni, dove non dev’essere fatto nulla che sia visibile nell’esteriore. Il corpo è diventato caduco, perché era soltanto il mezzo per il corso della via terrena, dove l’anima doveva formarsi a portatrice dello spirito divino.

Lo spirito, la terza parte costituente dell’essere vivente. Sonnecchia bensì in ogni uomo, ma entra in azione solamente, quando la volontà dell’anima gli dà più attenzione che al corpo, quando quindi l’anima non prende troppo sul serio le pretese che a quelle che le pone lo spirito, che significano sempre soltanto la retrocessione dei bisogno terreni. Perché il corpo, l’anima e lo spirito si appartengono, ma possono seguire delle mete separate. L’anima non può più rivolgere la sua volontà alle pretese del corpo, ma le può anche lasciare inosservate ed ora rendere utile la sua volontà allo spirito in sé, ed appunto l’orientamento della volontà determina la sua vita nell’aldilà, cioè lo stato nel quale l’anima dimora dopo la vita terrena, che le può procurare felicità o sofferenza. La vita terrena, le funzioni del corpo, sono solo uno stadio passeggero, nel quale l’anima si trova. L’anima lo spinge ad ogni agire sulla Terra, ma non è proprio da pensare come spenta, quando il corpo non può più eseguire la sua funzione. L’anima ha bensì abbandonato il corpo, perché ora prende dimora in regioni, dove non ha più bisogno dell’involucro esterno.

Considerare l’anima come pure finita, sarebbe una totale falsa opinione del suo essere, perché l’anima è qualcosa che non può passare. Attraverso la morte corporea dell’uomo non può più determinare le sue funzioni, ma attraverso la mancanza di maturità, cioè quando dà troppa poca considerazione allo spirito in sé, può anche cadere in uno stato di inattività; ma non può giammai “non essere più”, perché lei è qualcosa di spirituale, che è imperituro, mentre il corpo è fatto da una sostanza terrena, da materia, e perciò è sottoposto ad un costante cambiamento, ma alla fine si dissolve nelle sue parti costituenti primordiali, appena l’anima ha abbandonato il corpo.

Amen

Nemurirea sufletului....

Construcția unei ființe umane necesită întotdeauna aceleași componente, trup, suflet și spirit. Trupul.... învelișul exterior.... îndeplinește funcțiile pe care sufletul le stabilește. Așadar, trupul este doar organul prin care se realizează voința sufletului. Odată cu momentul morții, sufletul nu mai are nevoie de un organ pe care îl slujește ca pe Pământ.... astfel în activitatea vizibilă de creație.... pentru că își schimbă locuința și trece în regiuni în care nu mai este nevoie să se facă nimic vizibil în exterior. Trupul a devenit desuet, care era doar mijlocul pentru cariera pământească în care sufletul trebuia să se transforme în purtător al spiritului divin. Spiritul, cea de-a treia componentă a ființei vii, doarme cu siguranță în fiecare om, dar intră în acțiune doar atunci când voința sufletului îi acordă mai multă atenție decât trupului, deci atunci când sufletul nu ia în serios cerințele pământești la fel de mult ca pe cele pe care i le impune spiritul, ceea ce înseamnă întotdeauna o subordonare a nevoilor pământești. Pentru că trupul, sufletul și spiritul aparțin cu siguranță unul altuia, dar pot urmări obiective separate. Sufletul își poate îndrepta voința mai mult spre cerințele trupului, dar poate și să le ignore și să facă voința sa utilă doar spiritului din el însuși, și tocmai această direcție a voinței determină viața sa în lumea de dincolo, adică starea în care sufletul locuiește după viața pământească, care îi poate aduce fericire sau suferință. Prin urmare, viața pământească, funcția trupului, este doar o etapă temporară în care se află sufletul. Sufletul este împins la orice activitate pe Pământ, dar el nu trebuie nicidecum considerat ca stins dacă trupul nu-și mai poate îndeplini funcția.... Sufletul a părăsit cu siguranță trupul, pentru că acum își are reședința în regiuni unde nu mai are nevoie de un înveliș exterior. Dar a considera că sufletul s-a sfârșit la fel ar fi o viziune complet greșită asupra naturii sale.... Căci sufletul este ceva ce nu poate pieri. El poate, într-adevăr, prin moartea trupească a ființei umane, să nu mai determine corpul pentru funcțiile sale, poate, de asemenea, prin lipsă de maturitate, adică dacă a acordat prea puțină atenție spiritului în sine, să cadă într-o stare de inactivitate; dar niciodată nu poate "să nu mai fie"..... Pentru că este ceva spiritual, care este veșnic, în timp ce trupul este format din substanță pământească, din materie, și de aceea este supus unei schimbări constante, dar în cele din urmă se dizolvă în componentele sale originale de îndată ce sufletul a părăsit trupul....

Amin