• Retour

Le Jour de Noel de 1958, la Naissance du Christ

Aucun homme ne peut mesurer la profondeur de l'Amour divin qui s’est manifesté dans le Fait que Dieu Lui-Même descende sur la Terre pour accomplir l'Œuvre de Libération pour les hommes. Il avait Compassion pour l'incommensurable faute du péché des hommes, parce qu'elle ne pouvait pas être éteinte par les pécheurs eux-mêmes, parce que l'infraction contre l'Amour de Dieu consistait dans une faute faite en très pleine conscience, parce que ce n’était pas l’«imperfection» de l'être qui l’empêchait de reconnaître l'infraction contre Dieu, car ces êtres étaient dans la Lumière la plus limpide et donc ils reconnaissaient Dieu dans Son Pouvoir et dans Sa Magnificence. Mais ils ne Le voyaient pas et donc ils suivaient contre toute meilleure connaissance celui qui se présentait lui-même comme Dieu et Créateur, ils le suivaient parce qu'ils pouvaient le voir, même s’ils savaient qu’eux-mêmes étaient le produit de la Volonté du Créateur et de la Force de Dieu. La grandeur de la faute consistait donc dans le fait que les êtres étaient dans la Lumière de la connaissance et malgré cela ils se sont éloignés de leur Dieu et Créateur de l'Éternité. Ils ne pouvaient plus éteindre cette grande faute, ils ne pouvaient plus rendre non produit le péché, il leur restait attaché et il existait seulement encore une possibilité, c’est que Dieu Lui-Même éteigne la faute, chose qui cependant pouvait seulement se produire de nouveau dans le Cadre de la Justice divine, parce que chaque faute exige une expiation pour pouvoir être éteinte. Pour prêter cette Expiation pour l'humanité, Dieu est descendu sur la Terre et a accompli l'Œuvre de Libération dans l'Homme Jésus. Dieu Lui-Même ne pouvait pas souffrir, mais Il voulait prendre sur Lui la souffrance que l'humanité avait méritée pour son péché de l'éloignement d'un temps de Dieu. Donc un Homme a pris sur Lui cette souffrance dans une Enveloppe dans laquelle Dieu Lui-Même S’est incorporé, l'Éternel Amour qui maintenant voulait porter le Sacrifice, le Sacrifice de Rachat pour la grande faute. Un Homme dont le Cœur était rempli d'Amour, S’est laissé mettre sur la Croix pour l'Humanité entière, seulement l'Amour l'a bougé à cette Œuvre de Miséricorde. Un Homme avec toutes les faiblesses et les peurs humaines a parcouru une amère voie terrestre, l'Amour en lui croissait toujours davantage, parce que Dieu Lui-Même Était dans cet Homme et donc toujours seulement l'Amour déterminait l'Homme Jésus à Parler et à Agir, de même l’infini Amour a parcouru la voie amère de la souffrance, Il souffrit et mourut sur la Croix. Ce n'était pas un Acte arbitraire d'un Homme qui s'était sacrifié pour son prochain pour un avantage, mais simplement l'Amour le poussait à cette Œuvre de Miséricorde, parce qu'il savait que la voie vers le Règne de la Lumière avait été verrouillée et devait le rester si d'abord les hommes n'étaient pas libérés de leur faute du péché. Il savait en quoi consistait la faute primordiale et qu'ils n'auraient jamais pu éteindre leur faute avec leur propre force. Donc Il S’offrit à Dieu pour porter le Sacrifice d'Expiation, pour libérer Son prochain. En Vérité cependant c’était l'Amour en Lui qui le poussait à cela ; c’était l'Éternel Amour Même Qui donc voulait racheter les hommes de leur incommensurable faute, parce que dans l'Homme Jésus se cachait l'Éternelle Divinité dans toute la Plénitude de l'Amour. Si les hommes comprenaient ainsi la Venue en tant qu’Homme de Dieu, que l'Éternel Amour S’est incorporé dans un Homme Qui s’est préparé Lui-Même pour que l'Éternel Amour puisse prendre demeure en Lui et que maintenant tout ce que l'Homme Jésus a fait dans la vie terrestre, en Vérité c’est Dieu Lui-Même qui l’a fait en Lui, «l'Amour» déterminait l'Homme Jésus à Sa Volonté, à Ses Pensées et à Ses Actes, certes c’est bien l'Homme qui a souffert et est mort sur la Croix, mais Dieu Lui-Même Etait dans cet Homme, donc Il a accompli l'Œuvre de Libération pour tous les hommes. Seulement lorsque les hommes comprennent que Dieu Est l'Amour, ils comprendront aussi le problème de la Venue en tant qu’Homme de Dieu et comprendront que Dieu et Jésus Sont Un, que ce n'est pas deux Personnes, mais que la divine Unité ne doit pas être mise en doute, parce que l'Amour remplissait l'Enveloppe humaine, et avec cela la Forme extérieure de l'Homme Jésus était aussi la Forme visible de l'Amour divin Lui-Même, ce n’était pas des Êtres séparés, mais justement toujours Dieu Lui-Même. Seulement ainsi il faut résoudre le problème de Dieu Devenu Homme, mais alors il sera aussi facile à l'homme de reconnaître Jésus, de se réfugier en Lui et une invocation à Lui sera une invocation à Dieu Lui-Même, donc il Le reconnaît. Sa faute primordiale sera rayée, parce que Dieu Lui-Même est descendu sur la Terre pour sa faute et a accompli pour lui l'Œuvre de Libération de l'Expiation.

Amen

Nașterea lui Hristos....

Nimeni nu poate măsura profunzimea iubirii divine care s-a exprimat prin coborârea lui Dumnezeu însuși pe Pământ pentru a împlini lucrarea de răscumpărare a omenirii. I-a fost milă de imensa vină a păcatului oamenilor, pentru că nu putea fi răscumpărată de păcătoșii înșiși, pentru că ofensa adusă iubirii lui Dumnezeu a avut loc în cea mai deplină conștiință a vinovăției.... pentru că nu "imperfecțiunea" nu a fost cea care nu a permis ființei să recunoască ofensa adusă lui Dumnezeu, ci pentru că aceste ființe se aflau în cea mai strălucitoare lumină și, prin urmare, L-au recunoscut și ele pe Dumnezeu în puterea și gloria Sa.... Dar ele nu L-au văzut și de aceea, împotriva unei mai bune cunoașteri, L-au urmat pe cel care se prezenta ca Dumnezeu și Creator.... L-au urmat pentru că îl vedeau, deși știau că și el era doar un produs al voinței Creatorului și al puterii lui Dumnezeu. În aceasta constă măreția vinovăției că ființele au stat în lumina cunoașterii și totuși s-au îndepărtat de Dumnezeul și Creatorul lor din veșnicie. Iar ele nu mai puteau răscumpăra această mare vină, nu mai puteau anula păcatul, rămâneau împovărate de el, și nu mai rămânea decât o singură posibilitate, ca Dumnezeu însuși să răscumpere vina.... care, însă, nu se putea întâmpla decât în cadrul justiției divine, pentru că orice vină necesită o ispășire pentru a fi răscumpărată. Și pentru a face această ispășire pentru umanitate, Dumnezeu s-a înălțat pe Pământ și a săvârșit lucrarea de răscumpărare în ființa umană Iisus...... Dumnezeu Însuși nu putea să sufere, dar a vrut să ia asupra Sa suferința pe care omenirea o merita pentru păcatul apostaziei din trecut de la Dumnezeu.... Și de aceea, o ființă umană a luat asupra sa această suferință, în al cărei înveliș s-a întrupat Dumnezeu.... Iubirea veșnică, care voia acum să ofere jertfa, jertfa răscumpărătoare pentru marea vină.... O ființă umană, a cărei inimă era plină de iubire, s-a lăsat răstignită pentru întreaga omenire, și numai iubirea l-a determinat să facă această lucrare de milă. O ființă umană, cu toate slăbiciunile și temerile umane, a parcurs un amar drum pământesc și iubirea din El a crescut tot mai mult, căci Dumnezeu Însuși era în această ființă umană și, de aceea, numai iubirea l-a determinat pe Iisus, omul, să vorbească și să acționeze, așa cum și iubirea a parcurs în cele din urmă drumul amar al suferinței și a suferit și a murit pe cruce.... Nu a fost un act arbitrar al unei ființe umane care S-a sacrificat pentru semenii Săi de dragul unui avantaj, în schimb, El a fost pur și simplu împins de iubire să săvârșească acest act de milă pentru că știa că drumul spre împărăția luminii era și trebuia să rămână închis pentru ei dacă nu se absolveau mai întâi de vina păcatului.... El știa în ce consta păcatul originar și că ei nu vor putea niciodată să răscumpere această vină pe cont propriu. De aceea, El S-a oferit pe Sine însuși lui Dumnezeu ca jertfă de ispășire pentru a-i răscumpăra pe semenii Săi..... Dar, în realitate, iubirea din el a fost cea care l-a determinat să facă acest lucru; a fost însăși Iubirea eternă care a vrut astfel să-i răscumpere pe oameni de imensa lor vină, căci Dumnezeirea eternă s-a ascuns în ființa umană în plinătatea ei. Astfel, întruparea lui Dumnezeu trebuie înțeleasă ca întruchiparea Iubirii Eterne într-o ființă umană, care s-a pregătit astfel încât Iubirea Eternă să poată locui în El și astfel tot ceea ce a făcut ființa umană Iisus în viața pământească a fost în realitate făcut de Dumnezeu Însuși în El.... această "iubire" a determinat voința, gândirea și acțiunile ființei umane Iisus, astfel că ființa umană a suferit și a murit pe cruce, dar Dumnezeu Însuși era în această ființă umană, astfel că El a săvârșit actul de Mântuire pentru toți oamenii. Numai atunci când oamenii vor înțelege că Dumnezeu este iubire vor înțelege și problema întrupării lui Dumnezeu și vor înțelege că Dumnezeu și Iisus Hristos sunt una, că nu sunt două persoane, ci că unitatea divină nu poate fi contestată pentru că iubirea a umplut învelișul uman și astfel forma exterioară a omului Iisus a fost și forma vizibilă a iubirii divine însăși, că nu au fost ființe separate, ci întotdeauna Dumnezeu Însuși. Numai în acest fel se poate rezolva problema întrupării lui Dumnezeu, dar atunci va fi ușor și pentru ființa umană să-l recunoască pe Iisus, se va refugia în El și Îl va chema pe Dumnezeu Însuși cu chemarea Sa, recunoscându-L astfel. Iar păcatul său originar va fi șters pentru că Dumnezeu Însuși a coborât pe Pământ pentru vina lui și a săvârșit lucrarea de răscumpărare, lucrarea de ispășire, pentru el....

Amin